Eram la CERN în fața experimentului ATLAS și echipa tehnică își pregătea echipamentul. Nu erau mulți, cred că erau doi, maxim trei. În timp ce tehnicienii scoteau camera, luminile, microfoanele, lângă mine era vedeta TV și popularizator al științelor, domnul cu foarte multe titluri pe cartea de vizită pe care mi-a dat-o, Alexandru Mironov. Și mi-a spus ceva care m-a luat prin surprindere. Cum a trecut atâta timp, reconstitui din ceea ce îmi aduc aminte păstrând esența si tonalitatea mesajului. ˝Este important să explicați telespectatorilor de ce e important ceea ce faceți aici și de ce meritați să vă dea mai mulți bănuți. În rest, discutăm liber.˝ Atât, acestea au fost toate instrucțiunile dinaintea filmării scenei care mă va avea protagonist și in care ar trebui sa explic publicului din România de ce e nevoie de o măgăoaie de detector, cum funcționează si așa mai departe. Mă așteptasem la o discuție în care să stabilim anumite borne pe care sa le atingem în timpul filmării și un fel de agendă al discuției. Fiind ghid oficial ATLAS eram responsabil și cu securitatea echipei, dar și să mă asigur ca nu vor fi depășite cele 30 de minute pe care le aveam de petrecut în cavernă. I-am luat pe toți, i-am dus în cavernă și cu detectorul pe fundal s-a filmat interviul. Întrebările m-au surprins prin felul în care nu se legau și denotau de cele mai multe ori o prea superficială cunoștiință a domeniului. Ori pentru un astfel de documentar mă gândeam că se face documentare serioasă, ca vedeta vine la obiectiv pusă în temă. A ieșit ceea ce a ieșit si rezultatul s-a văzut la televizor.
Pentru generația mea, Mironov a fost printre altele cel care spunea câteva vorbe înainte de Star Trek în anii 90 când serialul era difuzat în week-end la TVR. Apoi a mai fost și editorul la Știință și Tehnică un anumit număr de ani. Când era vorba de popularizarea științei in România era un fel de referință. Experiența descrisă mai sus, mi-a arătat ca era vorba de o pseudoreferință. Oricât s-ar fi dat domnul Mironov de important, și nu evita sa facă asta, era mai degrabă paralel cu ceea ce înseamnă procesul științific sau procesul de comunicare al științei. El a fost în mod sigur unul dintre cei mai vizibili comunicatori de știință din România, dar după cum am văzut și experimentat la primă mâna mai degrabă un amator cu veleități de profesionist. Ori cum poate o astfel de persoana pune întrebările care trebuie puse, sa fie critic și apoi să împacheteze totul într‐un pachet pe care telespectatorul general îl poate digera în canalele de media? Nu poate.
Un alt personaj cu care nu m-am întâlnit eu direct dar i-am auzit faptele de vitejie este domnul Dorobanțu. Angajat al IFIN-HH era sinonimul comunicatorului de știință. Doar că în ocaziile în care l-am auzit vorbind mi s-a părut a fi mai degrabă omul care ținea să-ți spună el ceea ce crede, și mai puțin sau deloc interesat de a învață de la cel din fața lui. Un prieten teoretician la CERN mi-a povestit un episod fantastic petrecut în anul aderării României la CERN sau anul imediat anterior. Andrei Dorobanțu a venit la CERN în vizită, fiind prima dată la laborator datorită faptului ca partea româna l-a numit nu știu ce responsabil pentru programe de popularizare a științei din partea României. Venit la CERN, ajunge nu mai știu cum in biroul amicului teoretician, amic care trebuie spus era de ceva timp rezident la CERN si petrecea mai mult timp la CERN decât în alte institute. Pe lângă asta, amicul mai era si unul dintre cei care tot aștepta de decenii bune ca România sa devină membra a CERN, pierdându-si răbdarea de cât a așteptat. Ei, si in aceea zi fantastică vine Andrei Dorobanțu la amic în birou. Amicul crede ca a venit pentru a se interesa despre ceea ce face el acolo, pentru a-și aduna material despre cum lucrează oamenii la laborator, etc. Dar cum viața bate filmul, domnul comunicator de știință s-a lansat într‐un monolog fără sfârșit și-i explica rezidentului care e importanța CERN, si de ce e absolut necesar ca România să devină membra CERN. Evident ca amicul a rămas perplex și cumva, cumva a răzbit prin această întâlnire de comunicare care nu cred că s-a mai repetat.
Nu pot sa închei acesta secțiune fără a menționa jurnaliștii care lucrau pe problemele de știință si tehnica la diverse publicații, televiziuni, radiouri și mai târziu situri. Au fost destui de mulți cu care am lucrat, cu unii mai bine, cu alții mai puțin bine. Ceea ce aveau toți în comun era ˝nebunia Breaking News˝. Anume, mai tot timpul când apărea ceva în presa din străinătate sau pe agenții și vroiau ca sa intri sa comentezi mesajul era același: ˝Poți trimite opinia/ putem înregistra despre subiectul X? Te rog trimite pana la ora 14:00(?) căci trebuie sa prindă ședința de redacție/ sa avem timp de montaj, etc. pentru jurnalul de la ora 20:00˝. Era o competiție pe viața si pe moarte cu țelul de a avea subiectul ieri, difuzat deja în reluare astăzi înainte de trimiterea mesajului către tine. Bineînțeles, că în asemenea grabă ori mă prindeau pe subiect și cu timp pentru interacțiune, ori refuzam rapid. Dar interacțiunea mi-a dat tot timpul impresia de fușăreala. În plus, tot timpul discuția rămânea in zona spectacularului, al omului de știință superman și nu se ducea deloc la miezul problemei.