Cand nu mai ai nici o dilema…

se face ca ajungi in Dilema Veche.

In Dilema Veche din data de 7 Iunie 2009 Lucian Mandruta publica un articol cu titlul “De ce nu mai am nici o dilemă”. Din acest articol citez doua fragmente. Articolul complet il puteti urmarind link-ul de mai sus.

Vine o vreme cînd începi să te uiţi în retrovizor mai des decît priveşti înainte: ce naiba am făcut de-am ajuns aici? Ăsta e drumul?

Ce-am mai pierdut de cînd scriu la Dilema? Sentimentul că poţi face ceva. Lucrurile de care ne plîngem cu toţii (eu din 1999, uite, fac zece ani) sînt tot acolo, numai că azi primesc premii. De popularitate, de obicei în bani, de multe ori în stimă publică. Ţine pe cineva sus zece ani şi lumea crede că e înalt: asta s-a întîmplat cu mitocănia, cu impostura. Cu absolventul de şcoală de meserii care astăzi se pricepe la toate meseriile. Cu fetişcana care s-a jucat zece ani în spatele blocului şi azi e înăuntru, în toate televizoarele.

Ultimul paragraf si ultima intrebare din acest articol m-a marcat:

În ultimii zece ani, m-am pierdut pe mine. Identitatea: decreţel. Sexul: masculin. Cetăţenia: română. Întrebarea la care nu pot să mai răspund: Cine eşti?

Acel “Cine esti?” mi-a ramas in cap si imi zgaria circumvolutiunile. M-am hotarat sa ii dau raspunsul, din punctul meu de univers, lui Lucian Mandruta.

Raspunsul meu a aparut in Dilema Veche din 28 Iunie 2008 la sectiunea corespondenta. Din raspunsul meu citez doar urmatorul fragment (probabil cel mai pesimit lucru pe care l-am scris vreodata si pe care il simt de multe ori):

Sînt pierdut între ţări. Sînt pierdut între culturi. România, pe care o ştiam eu, a îngheţat în trecut, şi eu nu o mai înţeleg. Mai am cîteva dileme… mă întreb pînă cînd. În curînd, o să iau şi România aşa cum am luat China cînd am vizitat-o. O să o iau ca atare fără să mă întreb de ce, fără să mă revolt la absolut nimic. O să constat sec ca o ştire a BBC-ului noua situaţie şi o să-mi trăiesc viaţa într-o valiză imensă, ca un fel de iceberg pe marea culturilor. Nici eu nu ştiu cine sînt.

Later edit cu scrisoarea completa

Lucian ANCU
„De ce nu mai am nici o dilemă”

Dragă Lucian (sper că îmi permiţi), îţi scriu ca răspuns la articolul care a apărut în Dilema veche. E un articol – sper să nu exagerez – cutremurător, poate mai ales pentru o persoană ca mine. S-ar putea spune că sîntem atît de diferiţi, şi totuşi… Similarităţile s-ar putea opri la numele pe care amîndoi îl purtăm, dar nu e tocmai aşa. Sînt mai tînăr decît tine, ne despart mai bine de zece ani. Lumea prin care am trecut eu e total diferită de cea prin care ai trecut tu. Şi totuşi…

Sînt fizician şi am ales (mai mult forţat de dragostea pentru studiu) să plec din România. Sînt plecat mai mult sau mai puţin de şase ani. Ai putea spune că sînt fericit, că îmi urmez visul şi aşa mai departe. Şi totuşi… În fiecare an îmi dau seama că eu cresc, mă dezvolt şi ţara din care am plecat rămîne împietrită în obiceiurile ei bune sau proaste, tradiţionale sau nu. Această împietrire o văd de fiecare dată în ochii prietenilor mei, împietriţi şi ei odată cu locul în care trăiesc. Din păcate, mai văd şi cum se amăgesc că cei patru pereţi ai cutiei de chibrituri, pentru care s-au angajat la plată o viaţă întreagă, înseamnă normalitate şi în sfîrşit o casă. Mă uit la ei şi nu înţeleg cînd îmi spun că nu acceptă un job în afară din cauza familiei, a apartamentului cu chirie pe care abia l-au luat, a prietenilor. Aceste noţiuni nu mai există pentru mine…

Viaţa mea pînă acum doi ani a fost într-o valiză. Germania, Olanda, SUA… patru ani şi o valiză. Am cunoscut oameni, am fost prieten cu unii dintre ei… dar mai devreme sau mai tîrziu eu sau ei ne luam valiza şi plecam mai departe pe drumul nostru. Acum doi ani, m-am mutat dintr-o valiză într-o cameră. A fost prima dată cînd am avut patul meu şi atunci am înţeles cît de tare lumea se ataşează de lucrurile din jur. Cîteodată mă întreb dacă, ataşîndu-ne de lucruri şi de oameni noi, nu devenim ei. În anii ăştia, am învăţat că nu sînt german, nici american, nici olandez… şi ştiu că urmează să îmi dau seama că nu sînt nici elveţian, nici francez. Cel mai grav e că nu mai sînt nici român. Da… nu mai sînt român căci de fiecare dată cînd dau prin România mi se spune că trebuie să îmi las gărgăunii în străinătate. Să nu cer restul la casă căci nu se cade, să îi fac loc pe şosea şmecherului care îmi dă flash-uri din spate din cauză că eu sînt într-o maşină mai slabă şi mai ieftină decît a lui (deşi conduc în sat la limita de viteză şi în zona cu linie continuă… am fost învăţat că nu contează), să nu ceri bon, să nu ceri lumii să stea departe de tine la bancomat sau la casa de bilete ş.a.m.d. Deci nu mai simt că sînt român căci se pare că, deşi m-am născut şi am trăit în această ţară, am uitat toate aceste obiceiuri pămînteşti. Cireaşa de pe tort e cînd mă plîng de ce văd că se întîmplă în ţară şi primesc răspunsul: „Auzi, nu te mai plînge că tu nu trebuie să trăieşti aici!“.

Sînt pierdut între ţări. Sînt pierdut între culturi. România, pe care o ştiam eu, a îngheţat în trecut, şi eu nu o mai înţeleg. Mai am cîteva dileme… mă întreb pînă cînd. În curînd, o să iau şi România aşa cum am luat China cînd am vizitat-o. O să o iau ca atare fără să mă întreb de ce, fără să mă revolt la absolut nimic. O să constat sec ca o ştire a BBC-ului noua situaţie şi o să-mi trăiesc viaţa într-o valiză imensă, ca un fel de iceberg pe marea culturilor. Nici eu nu ştiu cine sînt. Probabil că am ajuns să fiu un fel de nomad, probabil că ăsta e viitorul lumii. Mă opresc aici înainte de a da într-un pesimism şi mai exagerat. Pesemne nu te aşteptai să primeşti scrisori de la cineva despre care probabil crezi că e încă la începutul vieţii.

Toate cele bune,

Lucian ANCU
lucian.ancu@gmail.com
Radboud University Nijmegen