E ora noua dimineata. Rapidul 831 Bucuresti – Brasov alearga grabit in marea alba de zapada a campiei romanesti. La ora aceasta trenul se apropie de Ploiesti iar eu ma apropii din nou de temperatura normala de 36.5 grade Celsius masurate sub limba. De vina pentru recapatarea temperaturii normale este schimbul de loc si vagon pe care tocmai l-am efectuat. (Later edit: Bineinteles ca prizele din vagonul cu caldura nu functioneaza. Principiul trebuie sa fie: “ori, ori” in nici un caz “si,si”.)
Vagonul 21, era probabil destinat adolescentilor inflacarati. Temperatura in acel vagon ultra-modern era puternic conditionata de temperatura de afara. Temperatura cu liniuta in fata. Frig bogna si calatori infofoliti. Doua vagoane mai la sud spre capitala spatiu amplu, cate un calator presarat pe ici pe colo si caldura la norme europene.
Incerc sa imi aduc aminte ce am facut ieri. Prima data am picat cu putina intarziere intr-o celebra cafenea din Bucuresti. Chelnerul m-a salutat cu un “Salutare sefule” atat de calduros si prietenos incat m-am chiorat la el, incercand sa-mi aduc aminte de unde il cunosc. Bineinteles ca nu il stiam, dar cred ca incerca sa le impresioneze pe comesenele mele punandu-se intr-o pozitie de inferioritate. Dupa o cafea am picat la un seminar de doua ore. Cel mai pregnant imi amintesc banca incredibil de incomoda si fluturasul asimetric desenat de colega de suferinta aflata in dreapta mea. Se prea poate ca povestea conferentiarului sa fi fost interesanta, pentru mine suferinta provocata de posteriorul subsemnatului la intalnirea cu suprafata moale de fotoliu a lemnului in ceea mai pura stare o traiam la aceeasi intensitate emotionala ca si ceea provocata de ultima telenovela sud-americana. Imi pare rau ca nu va povestesc si despre fluturas. Nu am talent de critic de arta! Cum am mai spus era asimetric si aducea stilistic a Klimt si Mondrian.
Apoi a urmat cina intr-o companie de exceptie. Cina la un restaurant pescaresc. Si fiind restaurant pescaresc a fost la fel de usor de gasit ca si un loc bun de pescuit pe o balta necunoscuta. Iar cum locurile cu adevarat bune bune de pescuit sunt stiute doar de cativa initiati, la fel si acest restaurant se pare ca e cunoscut doar de gurmanzi. Gurmanzii eram bineinteles noi, unicii clienti sau poate guvizi din locanta cu pricina. Serviciul a fost exceptional si m-am simtit din nou ca in zilele in care mergeam la peste. Daca atunci aveam un ajutor de nadejde in vre-un pici mai mic decat mine pe care il trimitea sa faca una alta dandu-i comenzi, localul ne-a pus la dispozitie o chelnerita. Si pentru a intari specificul pescaresc comanda pica la fel cum pica carasul in carlig la pescuitul in grup. Unii sunt mai norocosi sau iscusiti si prind carasul mai repede, la altii pescuitul are un rol pur terapeutic si carasul nu le pica nici intr-o saptamana. Asa si la masa, unora le-a picat prada in carlig imediat ce au aruncat cu batul in balta. Eu am facut parte din grupul exclusivist care a reusit sa isi innoade toate unditele si cand, totusi in cele din urma, au reusit sa le scoata afara jumatate din bancul de peste era in carligele lor. La sfarsitul pescuitului chelnerita a facut un bilant iar noi am facut alt bilant. Bilantul chelneritei l-am platit noi, bilantul nostru nefiind contabil nu ni l-a platit nimeni.
Sper sa-i revad pe toti guvizii cat mai curand caci mi-s dragi. Dar dupa aceea sper sa merem sa ne ospatam la un restaurant cu specific taranesc. Mancam si noi ce s-o gasi la curtea omului si sa lasam si pescuit, si vanatoare pe limba povestitorilor de profesie.