Noi muncim, nu …

… ne implicam!

Din pacate de multe ori am avut acest sentiment in timpul intalnirilor din cadrul conferintei diaspora stiintifica. Statul centralizat isi spune puternic cuvantul! In general lumea se asteapta ca altcineva sa faca ceva pentru ca lucrurile sa mearga bine. Este uimitor sa vezi cum o persoana, care in mod normal ar trebui sa aiba putere de decizie se plange ca nu poate sa faca anumite lucruri pe care ar dori sa le faca! Este uimitor sa auzi cum aceasta persoana spune ca foarte multe depind de minister, de universitate, de rector, de departamentul juridic, de etc, etc.
Nu stiu cum se face dar inventivitatea cu care ne laudam dispare brusc in aceste momente. Si la fel ca in povestea drobului de sare apare un bocit si se boceste uitandu-se intr-o singura directie.

Probabil cel mai socant a fost faptul ca am sesizat cat de mult si cat de tare sunt rupte una de alta lumea universitatii ( ca si formator) si lumea institutelor de cercetare. Ambele institutii se axeaza una pe educatie si una pe cercetare, considerand ca una din institutii nu ar trebui sa-si bage nasul in oala celeilalte. Asa s-a ajuns intr-un fel de dialog al surzilor desi cei in cauza spun ca aud, si mai mult stau poarta-n poarta.

Am sesizat o anumita bataie pe studenti. Dar fara ca studentii sa fie in centrul jocului. Ei sunt mai degraba piesele cu care se joaca jocul. Se pot pierde, se pot castiga dar soarta lor nu conteaza. Facultatea considera ca piesele trebuie sa vina de la sine acolo, institutul la fel dar in plus isi doresc ca acestea sa aiba si o anumita calitate. Dar e impotriva regulilor jocului sa il ajuti pe “adversar” sa produca piese mai bune.

Din pacate doar unul din cei doi trebuie sa invinga, si in nici un caz castigatorul nu trebuie sa vina din piesele cu care se joaca. Se asteapta prea mult de la ceilalti fara ca sa se ia problema in mainile proprii. Si pe partea cealalta cand cineva ia o problema in mainile proprii se vede mai degraba ca o declaratie de razboi, decat o necesitate.

Un dialog posibil imaginar cu un personaj posibil real:
– Studentii nu invata chestiunea X!
– Organizeaza un seminar/curs pe aceasta problema.
– Nu-mi da cursul. Nu mi-l baga in orar.
– Optional ?
– Pai si asta trebuie bagat in orar?
– Da.
– Si altfel … pur si simplu sa tii cursul pt cei interesati ?
– Pai s-ar putea. Dar nu-mi da sala.
– Nu ai sala unde lucrezi?
– Ba da.
– Si nu poti face acolo?
– Ba da.
– Atunci ?
– O sa incerc. Dar o sa se supere ca fur studentii!

Ma doare ca lipsa de implicare, venind probabil din crezul genetic ca nimic nu poate fi schimbat si ca orice cap ridicat inseamna un cap taiat, ma doare ca se vorbeste dupa principiul sa se faca, sa fie facut insa atunci cand se spune vin-o si ajuta la constructie se da inapoi spunandu-se eu sunt de alta meserie nu sunt nici functionar, nici politician. “E treaba voastra sa faceti asta!”. E un fel de frica de aventura, un fel de frica care nu face decat sa te faca stanca in locul in care esti. Ori stanca ramane o piatra, care ramane vesnic … si pe care raman semne a ceea ce se intampla in jur, dar ea nu face semne.