Ieri am participat la o discutie pornita de Emil Stoica despre educatie. Au fost aruncate idei multe despre cresterea performantei in sistemul de invatamant romanesc, cum s-ar putea face acest lucru, de ce o marire cu 50% a salariilor ar fi un lucru bun sau rau, s.a.m.d.
Ceea ce cred ca lipseste in discutiile despre scoala si educatie este dimensiunea personala a problemelor. Sa nu uitam ca scoala are o dimensiune atat sociala/socialista (de aducere la un numitor comun cunostiintele unei populatii ) dar si o dimensiune liberal/creativa (de a incuraja si stimula inteligenta creativa si excelenta in domenii tehnice). Ori de cele mai multe ori aceste doua laturi se unesc in niste rapoarte extremiste : unele fiind pur statistice, altele pur calitative. Cam in acelasi ton este si discutia la nivelul societatii : se vorbeste de gradul de promovare a Bacalaureatului sau de olimpici, si extrem de putin despre ceea ce se intampla intre cele doua extreme.
Pe de alta parte mediul educational este unul extrem de dur si cunostiintele legate de psihologie lipsesc de foarte multe ori. Discutia cu majoritatea elevilor/studentiilor este unal de tip negativ in care mai tot timpul ti se spune ce nu ai reusit sa faci, cu praguri nu tocmai explicit descrise si care de multe ori se si misca indepartandu-se permanent. In acelasi mediu profesorul este cel care se poate atasa sau nu fata de studenti. In cazul in care esti o persoana care se implica este imposibil sa nu te simti si atasat fata de elevii tai. Un succes al lor este si succesul tau, esecul lor este si esecul tau. Si totusi modul in care este organizat invatamantul, recompensele pentru succes sunt dezechilibrate fata de “recompensele” pentru un insucces. Insuccesele sunt de cele mai multe ori taxate social, dar nu intr-un mod normal. Aceasta duce la fenomenul urmarii cursurilor universitare ( de pilda ) nu fiindca elevul/ studentul isi doreste acest lucru ci fiindca este oarecum impins de familie, cunoscuti, etc in a face acest lucru.
La un moment graitor in acest sens am asistat saptamana trecuta la festivitatea de absolvire a cursurilor universitare la Universitatre Radboud a studentilor de la nivelul licenta, Facultatea de stiinte. Mai bine dintre studentii absolventi mi-au fost studenti in diverse sesiuni de exercitii. Unii s-au implicat mai mult, altii mai putin. Discursul de absolvire al unei studente a fost insa izbitor, ea marturisind ca inca din liceu si-a dorit sa faca stiinte exacte, ca e bucuroasa ca a terminat facultatea la termen, ca i-a facut placere sa invete atatea lucruri despre stiinta, ca a intalnit oameni interesanti dar ca mediul in care a lucrat nu i-a produs decat suferinta si ca ea nu poate continuua pe aceasta cale. Ea a ales sa faca altceva din cauza acestui lucru. Si aceasta persoana nu era o persoana cu probleme, fiind situata destul de confortabil in prima jumatate valorica a studentimii de aici.
Deci iata ca exista situatii in care desi sistemul si-a dus pana la capat menirea (producerea unui absolvent) acelasi sistem s-a comportant destructiv participand la o selectie nu pe baza abilitatilor intelectuale si prin excluderea sociala/emotionala a unei persoane. Tara care v-a descoperi sistemul de invatamant, care se va dovedi constructiv, incurajand creativitatea si incurajator in procesul de predare, deconstructiv ( in sensul de evaluare locala si punctuala a candidatului ) , obiectiv si ca baza consultativa pentru evaluat in procesul de evaluare, aceasta tara va fi foarte fericita in viitor.
Pana atunci ( din pacate ) defilam cu ce avem, torturam pe cine putem si scapa cine poate, cu sau fara sechele.