Agios Nikolaos si valurile timpului

In Grecia de astazi sunt multe locuri si biserici denumite Άγιος Νικόλαος ( Agios Nikolaos – Sfantu Nicolae). Trebuie sa fie un nume important pentru greci. Biserica cu numele Agios Nikolaos despre care vreau sa va vorbesc astazi este una aparte.

Agios Nicolaos Chania
Agios Nicolaos Chania

Am dat peste ea in timp ce ne plimbam agale pe strazile din Chania. Aflata in insula Creta, Chania a avut parte de o istorie bogata. Au fost sub minoani, greci, bizantini, arabi, venetieni, otomani, stat cretan pentru ca in final sa fie inclusi in Grecia moderna. Bineinteles ca toate aceste culturi si-au pus amprenta asupra localitatii. Pe langa portul venetian se regasesc pe stradutele mici si intortocheate ale orasului vechi case in stil otoman sau moscheea Küçük Hasan Pasha.

Vedere port Chania
Vedere port Chania

In alta parte a orasului, ceva mai putin turistica, deasupra unui foste cisterne bizantine se afla piata Splanzia. Pe o parte a pietei se afla biserica Agios Nikolaos despre care vreau sa vorbesc. Imaginea ei este una aparte. Cum o privesti vezi in stanga o clopotnita venetiana iar in dreapta un minaret. Te ciupeste caci nu-ti vine sa crezi ca aceste doua elemente arhitecturale pot coexista in aceeasi constructie. Apoi, asezat la o terasa din piata, la umbra unui copac milenar, citesti istoria bisericii si a cartierului. Biserica a fost fondata undeva prin secolul all XIII-lea si a functionat ca manastire. Sub venetieni a fost una din cele mai importante din oras, sub otomani (dupa 1645) a fost transformata in moschee si i s-a adaugat minaretul. Minaretul cu doua balcoane arata statutul important al acestei moschei. Spre comparatie minaretul moscheii din port avea un singur balcon. In 1949 biserica era fara clopotnita care a fost adaugata ulterior. De-a lungul framantarilor, care si-au lasat amprenta pe biserica moschee, in copacul sub care ne aflam fusesera spanzurati atat crestini cat si musulmani. Uriasul platan cu frunzele fosniind in ritmul vantului si care ne oferea umbra racoroasa in aceasta zi de primavara vazuse mult sange la viata lui.

1949 Ag. Nikolaos
1949 Ag. Nikolaos

Acelasi platan urma sa fie martorul, la fel ca si noi, al slujbei de inviere. Noaptea, cand te-ai astepta ca strazile sa fie goale, lumea curgea catre Agios Nikolaos cu lumanarile special pregatite sau cumparate in mana. Merita spus ca Creta multe din lumanarile de la inviere erau din cele cu decoratiuni atat pentru adulti cat si pentru copii. La copii decoratiuniile mergeau pana la mici jucarii de plus. Lumea imprastiata prin piata – unii chiar luand loc ca la un picnic la mesele teraselor din piata – astepta lumina. Fara imbulzeala cu care eram obisnuit din Romania, lumina s-a raspandit pe sub platan.

Slujba Inviere
Slujba Inviere

Lumanari paste
Lumanari paste

Valurile timpului produc modificari pe care raman ca niste cicatrici neasteptate pe fata celor care le sufera. Turistul ramane surprins de ele dar exista, in spatele ineditului imaginilor, ani multi de suferinta ai multor oameni. Totul in numele unui ideal efemer care impinge natiunile in lupta.

PS: Incurcaturile itelor istorice fac ca Moscheea din port, transformata in centru cultural, sa-si fi pierdut minaretul.

Noaptea muzeelor in Berna

In week-end am fost, din nou, la noaptea muzeelor in Berna. Vreme de primavara, relativ cald pentru perioada din an, conditii ideala pentru eveniment. Cum la eveniment au participat o groaza de locatii este absolut imposibil sa le calci pragul la toate. Asa ca am ales doar unele dintre ele.

Casa Einstein: Albert Einstein a trait in Berna cativa ani si a locuit, in chirie, in mai multe apartamente din oras. Unul dintre ele e tranformat intr-un muzeu, muzeu destul de anost dupa parea mea. Singurul avantaj de a vizita Casa Einstein, in locul expozitiei permanente Einstein de la muzeul de istorie, este ca iti faci o impresie despre cum arata un apartament in centrul istoric al Bernei.

Muzeul pentru comunicare ( sau al comunicatiilor ? ) : Este o bijuterie ascunsa a Bernei, un muzeu pe care l-as recomanda oricarei persoane sa nu-l ocoleasca. Centrat pe ideea de comunicare are o colectie absolut fascinanta despre serviciile de posta, telegraf, telefon elvetiene din cele mai vechi timpuri si pana astazi. Multe dintre aparatele si dispozitivele din expozitie sunt istorie : telexul, telegraful, telegrama. Si, socant pentru mine, expozitia este permanent adusa la zi ( socant din cauza ca telefonul pe care-l folosesc e deja printre exponate ). Alte exponate care surprind in aceasta expozitie sunt scrisorile deschise pentru dezinfectie ( inclusiv un exponat de pe la 1700 trimis de la Constantinopole).

Si ca tot am adus vorba de Constantinopole in subsolul muzeului se afla o impresionanta colectie filatelica cu marci postale din toata lumea. Acolo, de pilda, am descoperit ca in jur de 1900 ( nu imi aduc aminte bine anul) Posta Romana avea un oficiu postal in Constantinopole. Astfel in colectia din Berna se afla marci postale romanesti cu stampila Oficiul Postal Constantinopole. Capul de bour, marci postale cu regii, black penny, si multe , multe altele toate pastrate cu grija in acest muzeu.

Si tot acolo o expozitie temporara despre tabieturile noaste. Cati dintre noi suntem constienti ca viata noastra e plina de repetitii pe care le-am invatat pana la a nu le mai constientiza ?

Anul acesta n-am avut timp decat pentru aceste doua muzee. Dar, si fara a intra intr-un muzeu, noaptea muzeelor e fascinanta in Berna. E noaptea in care strazile orasului vechi ( monument UNESCO) sunt strabatute din nou de autoturisme, autobuze, tramvaie de la inceputul secolului trecut si simti cum calatoresti in timp, in timpul muzeelor acolo pe strada.

Diminutive si povestiri la diminutiv

Fiind in vacanta pe la Brasov am observat o noua obsesie a romanului care are de-a face cu clienti: folosirea in exces a diminutivelor. Asa se face ca incercand sa cumpar nu stiu ce, cand dau sa platesc, sunt intrebat daca n-am un leut. Se prea pare ca, in ciuda faptului ca Mugur(el) i-a taiat leului niste nule din coda si i-a facut o noua coafura tot mititel a ramas saracul.

Superlativul diminutivelor a fost atins insa la reprezentanta unui operator de telefonie mobila. Am tot avut un SIM prepay vechi, de vreo cateva secole, pe care il tot foloseam in vizitele din Romania si care acum nu mai mergea. Imi dadea o eroare si am spus ca merg sa o rezolv la reprezentanta SIM-ului. Dau ce date avea nevoie domnisoara si mi se spune “Cand ati incarcat ultima data carteluta? Fiecare carteluta are un termen de valabilitate …. “ si apoi n-am mai putut sa ascult. Urechile mi s-au blocat intr-o greva impotriva diminutivelor si a ceea ce eu am luat a fi un ton pe care ii vorbesti unui copil.

O alta intamplare geniala, pe care simt ca trebuie sa o povestesc, s-a intamplat in marele aeroport Otopeni. La Duty Free-urile de acolo in zona casei sunt niste vederi si langa ele scrie mare de o schioapa “Transilvanian Cards for FREE” (fara nici un asterix, nota de subsol, etc, etc. ). O intreb pe jumatate daca vrea o amintire si initial spune ca nu. Cumparam ceea ce luasem de pe acolo si ni se da un loz de razuit cu premii. Il luam si castigam o vedere din asta la gratis. Cand dam sa ne ridicam premiul intreb daca sunt FREE sau nu. Raspunsul e unul mirabolant “sunt gratis doar daca cumparati ceva de la noi” si apoi a urmat o discutie caldura mare a’la Caragiale daca acele vederi sunt FREE sau nu. Eu am ramas cu a mea si bietii vanzatori cu o privire foarte nedumerita pe fata.

Brasovul a intrat in rand cu lumea si are de cateva luni ( oare al catelea oras din Romania?) o librarie Humanitas. Spatiul in afara de a fi unul central nu mi s-a parut prea potrivit pentru o librarie. In paranteza fie spus am impresia din ce in ce mai mult ca librariile din Romania ajung sa devina un fel de depozite pline de carti in care este absolut imposibil sa mai gasesti titlurile pe care le cauti sau sa dai, din hazard, peste un titlu atragator. Aceasta “meteahna” mi s-a parut general valabila pentru toate librariile pe care le-am vizitat in Brasov ( si au fost cam toate din zona centrala). Eh, la Humanitas, dau sa iau un brat de carti si sunt intampinat de vanzator cu urare “ Sa stiti ca nu pot sa va dau punga!”. “Pai de ce ? “ zic eu timid. “De cateva zile tot spun la Bucuresti ca am ramas fara pungi dar nu ne-au trimis nici una”. Fiind in toane de zile mari si cam iritat de raspunsul vanzatorului ( ca sa nu mai zic ca mi s-a parut paradoxal ca libraria legata organic de numele Liiceanu pare a functiona dupa niste reguli centraliste ale economiei de stat dar si ca vanzatorul n-a reusit sa ia niste pungi de pe undeva din Brasov din proprie initiativa) am replicat “Pai atunci imi puteti face o reducere, nu-i asa?” “ Nu, imi pare rau nu pot sa va fac nici o reducere”. Probabil ca trebuia sa las cartile acolo si sa merg la o librarie care pe langa carti imi poate oferi si plasa si un serviciu cu zambetul de buze.

Aruncate cu furca in caruta

N-am mai scris de mult si ceva ma indeamna sa scriu. Am impresica ca, daca nu scriu astazi, blogul se va pierde in neantul informational. S-au intamplat multe lucruri de cand nu am mai scris aici dar nici unul dintre ele nu mi-a gadilat punctul scrierii. Le-am trait si au ramas pentru mine, n-am simtit deloc nevoia de a scrie despre ele. Ma gandesc ca o fi greu sa fi editorialist, sa dai cele sute de semne pe zi pentru a umple un spatiu. De fapt, cred ca acum e mai usor caci nu mai exista aria pe care trebuie sa o acoperi intr-o forma fizia printata. Ma gandesc ca majoritatea scriu pentru online. Oare asa sa fie ?

Au mai fost date niste Nobeluri. La cel de anul asta pot sa zic si eu ca am fost citat. Oarecum! Bun, l-am gasit pe Higgs dar pute destul de tare a criza in domeniul asta al fizicii particulelor elementare. Sau asa imi miroase mie. Pe de alta parte atunci cand nu ai asteptari-certitudini inseamna ca, dupa colt, te paste o surpriza/noutate/descoperire. Ceva e in aer! Sincer am fost surprins sa vad cum HRP a bagat Higgs-ul intr-o prelegere de-a sa si m-am intrebat daca citeste presa sau mai citeste/e interesat de fizica.

Dupa Nobel am calarit camile (de fapt dromader dar le voi numi camile …. mi se pare mai fluent). Confortul din timpul calaritului ( sau se spune camilit ? ) depinde atat de camila cat si de chestia care s-ar numi sa. Calaritul in sine e o experienta. Alta experienta e ascultatul muzicii berberilor ( da, eram undeva prin Maroc intr-o duna) care, pentru unul ca mine, n-are nici in clin nici in maneca cu muzica. E asa un zgomot pe care-l auzi si la un moment dat, fara sa iti dai seama, incepi sa misti parti ale corpului in acelasi ritm.

Ca sa ajung la camile a trebuit sa trec muntii Atlas dar si Antiatlas. (Unde sunt Anticarpatii?). Africa e un continent undeva la sud de Europa. Cand ajungi acolo realizezi ca au si alti munti in afara de Kilimanjaro ( partea asta nu se fixase in mintea mea). E intesant sa faci tranzitia de la o clima relativ mediteraniana de prin Marraketch la clima desertica din sudul Marocului. Calatoria n-a fost insotita si de o calatorie culinara. Tot Marocul are o mancare traditionala, tajina – niste carnuri aruncate impreuna cu niste legume intr-un vas de ceramica cu un capac conic – tajina ce iti e pusa in fata la orice restaurant. Dupa 7 zile de tajina o mancare cu paste devine un deliciu de neimaginat.

Pentru un roman Marocul produce o confuzie si amintiri din vremuri apuse. Confuzia e ca sunt Dacii peste tot dar e cald in Octombrie. La o privire mai atenta ( cel putin in taxiuri) iti dai seama ca Daciile lor nu sunt aceleasi ca ale noastre. Materialul de pe acoperis e prins in ceva butoane si flutura in toate masinile. Totusi, aparatele de taxat musai sunt romanesti caci nu functionau in nici un taxi. Si cum scrie pe tine turist si plin de bani …. daca pe local il costa ceva 10 pe tine te costa 50. Ce e bine si frumos e ca toata lumea stie unde mergi! Toti localnicii te abordeaza sa te conduca unde vrei sa ajugi. Ar fi foarte frumos doar ca noi ne plimbam fara nici o diretie prin orase. Ah … si trebuie sa cumperi ceva! Niste papuci, o esarfa, un condiment, daca nu cumperi de ce ai venit la noi ? Iar in Casablanca au una dintre cele mai mari moschei din lume. Intr-un fel intelegi ca exista ceva care uneste toate cultele, anume dorinta de a avea cel mai mare lacas de cult. Si e singura moschee care se poate vizita in Maroc, un fel de casa a poporului construita in cativa ani si care are un minaret de 200m inaltime dar si un hamam imens
care nu e folosit dar se viziteaza. Cu minaretul se nasc o serie de intrebari. In Istanbul Moschea Albastra are “doar” 6 minarete din cauza ca moscheea din Mecca are 7 si nu se poate ca o moschee sa aiba mai multe minarete decat Mecca. Dar sa ai cel mai inalt minaret din lume cum se traduce oare in importanta moscheei ? Ahhh … intamplarea face ca arhitectul acestei moschei sa fie un francez, ori alt francez cu multi ani in urma a dat ordinul ca crestinii nu au voie sa intre in moschee. Incurcate sunt itele vietii.

Intors pe pamant european ma aflu in mijlocul unei reorganizari a locuintei. In aceste momente imi dau seama cat de usor e sa cumperi o carte si cat de greu este sa le citesti. As vrea sa am un fotoliu, ceai, eventual o pipa si vreo 2 ani de sabatical. Unde se pierde timpul de n-am mai citit o carte cap coada de un secol ? Norocul e ca si din cele pe care le citesc partial aflu lucruri noi. De pilde din cursul de limba turca aflu ca in romana “fildeş” vine din turcul “fildişi” care vine din “fil” (elefant) si “diş” (dinte). Bine… invatand Turca te pufneste rasul sa vezi cate cuvinte turcesti sunt in limba noastra latino-slavona :D. Cand sa citesti evgenitii lui Ghitulescu, parabolele lui Plesu, Caragiale sau istoria imperiului otoman daca toata ziua ti-o petreci in cautarea experimentala a misterelor universului ?

Picaturi de pe drumuri

Cateva impresii din ultima luna…

Muzeul Astra Sibiu

Eu: Dorim si un ghid audio in Engleza…
Casiera: Bineinteles! Numai putin sa-l aduc.
(dupa aproximativ un minut vine cu un ghid audio in mana ) Imi pare rau dar n-are baterie.
Eu: Pai ne puteti da altul. Ar fi bun si in Franceza.
Casiera: Ah, nu pot. Asta e singurul pe care il avem.

Salina Praid

Biletul de intrare are urmatoarele date pe el. ” Valoare: 20.00 RON. Din care TVA 3.68 RON. Taxa vizitare: 1 RON”. Ha ??? Pai si 19 lei pentru ce sunt ?

Pe drumuri

Observ ca multe masini au antene lungi pe ele. Cred ca lumea vrea sa prinda din nou bulgarii….

La cumparat de carti

Nicaieri n-am gasit o carte de istorie a Imperiului Otoman. Mi se pare fantastic ca pe de o parte me plangem ca am fost sub imperii iar pe de alta nici macar sa nu avem in librarii istorile acestor imperii.

Pe la bisericile ortodoxe

Plin de credinciosi. Iar pe langa biserici sunt adevarate bazaruri de la care poti lua tot felul de “produse” religioase. Mi-a adus un pic aminte de comertul de moaste din evul mediu.

Sighisoara – biserica din deal

Un mesaj pe o strana care ar fi bine sa stea pe fiecare scaun de oficial (modificat in spirit):
“Cine doreste sa stea in aceasta strana si nu stie latineste, sa ramana mai bine afara, daca nu vrea sa fie batut cu ciomegele.”

Pe la restaurant

Eu: Nota de plata, va rog!
Chelnerul: Platiti cash sau cu cardul ?

N-am priceput intrebarea. Daca nu stiu daca am suficient cash la mine ce fac? “Daca e pana in 175 RON platesc cash , altfel cu cardul ! ” ….

Istoria Otomana

Am parcurs o istorie otomana. Observ, cu o oarecare dezumflare personala, ca statele Romanesti nu sunt amintite decat in trecere si marginal. Adaptand ceea ce spunea o prietena “Daca romanii au un sfert din manualele de istorie despre Otomani, turcii abia daca au o pagina.” zicere ce ar putea fi un bun “Memento mori” pentru toti cei care se cred in mijlocul universului.

Prin Lyon

Una din tesatoriile traditionale in matase. Ghidul ne spune “Am lucrat si inca mai lucram la comenzi pentru Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa”. Iata ca dam, unde altundeva decat intr-un magazin de lux, si pestre biserica “noastra” prin strainatate.