Lucian Ancu's Blog
Rapid cateva impresii : poze cu cateva comentarii!
Rapid in cifre: numarul de persoane inscrise 45000, numarul celor care au facut inregistrarea la eveniment 41205, numarul celor care au luat startul astazi 40625, persoane care au abandonat in prima zi 473. Au terminat prima zi 40171 si eu :).
In 6 ore voi lua startul pentru prima data la o editia a marsurilor internationale de 4 zile din Nijmegen. Pentru mai multe informatii va recomand pagina de wikipedia despre Vierdaagse.
Maine va fi prima zi in care voi parcurge 50km. Apoi mai urmeaza 3 asemenea zile la sfarsitul carora sper sa port cu mandrie medalia acestui eveniment. Pregatirile pentru acest mars le-am inceput din Martie cu amicii mei.
O idee despre marimea evenimentului: 45 000 de participanti la mars, in jur de 5000 de voluntari si peste un milion de vizitatori in orasul Nijmegen. Suprapus cu acest mars se organizeaza un festival care dureaza 7 zile. Pe langa o duzina si jumatate de scene ridicate in oras fiecare bar are un program special.
Maine o sa postez si ceva poze de pe drum!
Cine sunt ei ? Nici eu nu stiu prea bine. Dar i-am inalnit in doua situatii cat se poate de diferite.
I-am intalnit in interviul acordat de Pacepa doamnei Hossu-Longin. Ei erau cuplul prezidentia si aparatul din jurul lor. Ei erau cei care ii conduceau pe romanii de rand, ii obligau si constrangeau la viata de turma. Din cauza lor lumea se ascundea, incerca sa fuga, se evadeze.
A doua oara i-am intalnit in discutiile cu prietenii din Romania. Ei sunt cei care fura impozitele. Ei sunt cei care fac aranjamente financiare. Ei sunt cei pe langa care incerci sa traiesti fara sa ii deranjezi. Din cauza lor lumea face orice sa nu plateasca impozitele, sa eludeze, sa se descurce.
Ce ma uimeste si ma socheaza e ca in 20 de ani romanii ca si societate par sa ii fi schimbat pe ei cu ei. Sunt ei aceeasi ei ? Nu sunt diferiti! E mai bine ? E mai rau? Depinde cine raspunde la intrebare. Insa ce a dainuit si a ramas e ideea de neputinta, de destin implacabil, de acceptare resemnata a realitatii. Romanul nu realizeaza ca are un cuvant de spus in ceea ce se intampla, el inca e prizonierul Romaniei lor. De aici si prezenta scazuta la vot, si sictirul, si toata acreala si toata disperarea.
Ma intreb cand ne vom identifica cu conducatorii. Cand vom simti cat de cat ca suntem condusi de noi si nu de ei ?
se face ca ajungi in Dilema Veche.
In Dilema Veche din data de 7 Iunie 2009 Lucian Mandruta publica un articol cu titlul “De ce nu mai am nici o dilemă”. Din acest articol citez doua fragmente. Articolul complet il puteti urmarind link-ul de mai sus.
Vine o vreme cînd începi să te uiţi în retrovizor mai des decît priveşti înainte: ce naiba am făcut de-am ajuns aici? Ăsta e drumul?
Ce-am mai pierdut de cînd scriu la Dilema? Sentimentul că poţi face ceva. Lucrurile de care ne plîngem cu toţii (eu din 1999, uite, fac zece ani) sînt tot acolo, numai că azi primesc premii. De popularitate, de obicei în bani, de multe ori în stimă publică. Ţine pe cineva sus zece ani şi lumea crede că e înalt: asta s-a întîmplat cu mitocănia, cu impostura. Cu absolventul de şcoală de meserii care astăzi se pricepe la toate meseriile. Cu fetişcana care s-a jucat zece ani în spatele blocului şi azi e înăuntru, în toate televizoarele.
Ultimul paragraf si ultima intrebare din acest articol m-a marcat:
În ultimii zece ani, m-am pierdut pe mine. Identitatea: decreţel. Sexul: masculin. Cetăţenia: română. Întrebarea la care nu pot să mai răspund: Cine eşti?
Acel “Cine esti?” mi-a ramas in cap si imi zgaria circumvolutiunile. M-am hotarat sa ii dau raspunsul, din punctul meu de univers, lui Lucian Mandruta.
Raspunsul meu a aparut in Dilema Veche din 28 Iunie 2008 la sectiunea corespondenta. Din raspunsul meu citez doar urmatorul fragment (probabil cel mai pesimit lucru pe care l-am scris vreodata si pe care il simt de multe ori):
Sînt pierdut între ţări. Sînt pierdut între culturi. România, pe care o ştiam eu, a îngheţat în trecut, şi eu nu o mai înţeleg. Mai am cîteva dileme… mă întreb pînă cînd. În curînd, o să iau şi România aşa cum am luat China cînd am vizitat-o. O să o iau ca atare fără să mă întreb de ce, fără să mă revolt la absolut nimic. O să constat sec ca o ştire a BBC-ului noua situaţie şi o să-mi trăiesc viaţa într-o valiză imensă, ca un fel de iceberg pe marea culturilor. Nici eu nu ştiu cine sînt.
Later edit cu scrisoarea completa
Lucian ANCU
„De ce nu mai am nici o dilemă”Dragă Lucian (sper că îmi permiţi), îţi scriu ca răspuns la articolul care a apărut în Dilema veche. E un articol – sper să nu exagerez – cutremurător, poate mai ales pentru o persoană ca mine. S-ar putea spune că sîntem atît de diferiţi, şi totuşi… Similarităţile s-ar putea opri la numele pe care amîndoi îl purtăm, dar nu e tocmai aşa. Sînt mai tînăr decît tine, ne despart mai bine de zece ani. Lumea prin care am trecut eu e total diferită de cea prin care ai trecut tu. Şi totuşi…
Sînt fizician şi am ales (mai mult forţat de dragostea pentru studiu) să plec din România. Sînt plecat mai mult sau mai puţin de şase ani. Ai putea spune că sînt fericit, că îmi urmez visul şi aşa mai departe. Şi totuşi… În fiecare an îmi dau seama că eu cresc, mă dezvolt şi ţara din care am plecat rămîne împietrită în obiceiurile ei bune sau proaste, tradiţionale sau nu. Această împietrire o văd de fiecare dată în ochii prietenilor mei, împietriţi şi ei odată cu locul în care trăiesc. Din păcate, mai văd şi cum se amăgesc că cei patru pereţi ai cutiei de chibrituri, pentru care s-au angajat la plată o viaţă întreagă, înseamnă normalitate şi în sfîrşit o casă. Mă uit la ei şi nu înţeleg cînd îmi spun că nu acceptă un job în afară din cauza familiei, a apartamentului cu chirie pe care abia l-au luat, a prietenilor. Aceste noţiuni nu mai există pentru mine…
Viaţa mea pînă acum doi ani a fost într-o valiză. Germania, Olanda, SUA… patru ani şi o valiză. Am cunoscut oameni, am fost prieten cu unii dintre ei… dar mai devreme sau mai tîrziu eu sau ei ne luam valiza şi plecam mai departe pe drumul nostru. Acum doi ani, m-am mutat dintr-o valiză într-o cameră. A fost prima dată cînd am avut patul meu şi atunci am înţeles cît de tare lumea se ataşează de lucrurile din jur. Cîteodată mă întreb dacă, ataşîndu-ne de lucruri şi de oameni noi, nu devenim ei. În anii ăştia, am învăţat că nu sînt german, nici american, nici olandez… şi ştiu că urmează să îmi dau seama că nu sînt nici elveţian, nici francez. Cel mai grav e că nu mai sînt nici român. Da… nu mai sînt român căci de fiecare dată cînd dau prin România mi se spune că trebuie să îmi las gărgăunii în străinătate. Să nu cer restul la casă căci nu se cade, să îi fac loc pe şosea şmecherului care îmi dă flash-uri din spate din cauză că eu sînt într-o maşină mai slabă şi mai ieftină decît a lui (deşi conduc în sat la limita de viteză şi în zona cu linie continuă… am fost învăţat că nu contează), să nu ceri bon, să nu ceri lumii să stea departe de tine la bancomat sau la casa de bilete ş.a.m.d. Deci nu mai simt că sînt român căci se pare că, deşi m-am născut şi am trăit în această ţară, am uitat toate aceste obiceiuri pămînteşti. Cireaşa de pe tort e cînd mă plîng de ce văd că se întîmplă în ţară şi primesc răspunsul: „Auzi, nu te mai plînge că tu nu trebuie să trăieşti aici!“.
Sînt pierdut între ţări. Sînt pierdut între culturi. România, pe care o ştiam eu, a îngheţat în trecut, şi eu nu o mai înţeleg. Mai am cîteva dileme… mă întreb pînă cînd. În curînd, o să iau şi România aşa cum am luat China cînd am vizitat-o. O să o iau ca atare fără să mă întreb de ce, fără să mă revolt la absolut nimic. O să constat sec ca o ştire a BBC-ului noua situaţie şi o să-mi trăiesc viaţa într-o valiză imensă, ca un fel de iceberg pe marea culturilor. Nici eu nu ştiu cine sînt. Probabil că am ajuns să fiu un fel de nomad, probabil că ăsta e viitorul lumii. Mă opresc aici înainte de a da într-un pesimism şi mai exagerat. Pesemne nu te aşteptai să primeşti scrisori de la cineva despre care probabil crezi că e încă la începutul vieţii.
Toate cele bune,
Lucian ANCU
lucian.ancu@gmail.com
Radboud University Nijmegen
Desi o consider pe Ecaterina Andronescu ca fiind una din persoanele cele mai putin potrivite pentru postul de ministru al educatiei, sustin in totalitate decizia luata de a verifica acordarea diplomelor de catre unele universitati particulare. Se pare ca in urma deciziei aproximativ 100000 de diplome au fost sau vor fi declarate nule, o groaza de sectii ale Universitatii Spriru Haret nu vor organiza examen de admitere, etc.
Astazi mai multe situri au dat ca sigur faptul ca in sedinta de luni a PSD se va propune ridicarea sustinerii parlamentare a Ecaterinei Andronescu pentru neconsultarea cu partidul in luarea deciziei referitoare la verificarea diplomelor universitare. Desi acest tip de actiuni sunt la ordinul zilei in Romania nu pot sa nu ma declar socat si scarbit de asemenea atitudine din urmatoarele motive:
Bineinteles ca problema e mult mai complexa. Se pune intrebarea cati dintre membrii PSD sunt profesori la USH. Probabil Andronescu a facut greseala de a gandi din perspectiva politehnista si probabil putini profesori politehnisti sunt profesori la private. Insa cand vine vorba de domenii ca dreptul, economia … situatia e cu totul alta. Probabil prin aceasta decizie Antonescu a atacat veniturile unei mari parti din membri PSD.
Alta chestiune ce iese la suprafata este aceea a ministrului ca simplu executant. Si nu executant al coalitiei si programului de guvernare, ci executant al unui singur partid. Nu stiu cum gandesc altii dar pentru mine asta suna a dictatura.
O ultima chestiune care probabil e in substrat e ca numai intr-o criza aceste decizii sunt absolut necesare. Pentru ca in acelasi timp sa se pastreze ocupatie sistemul educational de stat si sa se asigure finantare venita de la categoria studentilor cu plata, masuri ca ceea de mai sus au efectul dorit.
Sunt curios ce se va intampla luni. In cazul acestei situatii exceptionale ma declar pe acest punct (al reverificarii acreditarilor universitatilor private si de stat) ma declar un sustinator al Ecaterinei Andronescu si sincer sper sa puna in aplicare pana la capat aceasta decizie.
Later Edit (19 Iulie 2009): O voce care a lipsit cu desavarsire pana acum in aceasta problema este a societatii civile. De exemplu CUC a ramas tacut! De ce?