Tag Archives: educatie

Popularitatea pseudostiintei

Astazi am vazut la Alex Brie urmatorul post Memoria apei – pseudostiinta sau viitoare revolutie? . Din pacate filmul prezentat acolo nu are un titlu clar (se descrie cu VODA – apa in ruseste) si nici o echipa de productie sau alte indicii despre producatorii filmului.
M-am uitat partial la film si inca din primele minute am observat cateva inconsistente. De pilda se fac urmatoarele afirmatii ca apa ar fi ceea mai comuna substanta de pe terra si ca tensiunea superficiala a apei este ceea mai mare. Din cate m-am putut documenta pe Wikipedia in compozitia scoartei terrestre apa nu este elementul cel mai des intalnit ci silica. Tot pe Wikipedia la tensiune superficiala vedem ca Mercurul are o tensiune superficiala mult mai mare decat apa.
Aceste mici omisiuni sau pictari ale realitatii stiintifice mi se par extrem de periculoase. Acest documentar mi-a adus aminte de “What the bleep do we know?” si de inca alte cateva productii de acelasi gen, productii a caror nume nu mai mi-l amintesc. Controversa starnita de “What the bleep…” o puteti citi in intregime pe pagina de Wiki. Eu vreau doar sa mentionez aici ca David Albert, un fizician care apare in documentar, i-a acuzat pe producatori de editare si manipulare a celor declarate de el.

Ce observ ca au in comun cele doua filme numite mai sus este faptul ca impletesc realitatea stiintifica, pseudostiinta aflata in exteriorul comunitatii stiintifice si nerecunoscuta ca stiinta de cercetatori si unele elemente din religie, psihologie, istorie, mitologie, etc. Impletirea stiintei reale cu pseudostiinta da impresia de veridicitate. In plus saltul facut de la de pilda structura cristalina a apei la o apa cu memorie care se poate pune in evidenta in experimente este un salt mortal in logica lucrurilor. In documentarul cu VODA se vorbeste la un moment dat de diferenta energetica intre apa incarcata cu sentimente pozitive si ceea incarcata cu sentimente negative, insa nu se explica nici cum se face aceasta masuratoare, care este marimea masurata, conditiile de masura si cel mai important un grafic comparativ.

Ceea ce ma ingrijoareaza in ultima instanta nu este existenta acestor documentare/filme, ci faptul ca am impresia ca sunt la un nivel de popularitatea si penetrare sociala foarte inalta in Romania. Am aflat despre acest tip de documentare de la multi prieteni, unii dintre ei spunand chiar “Acum inteleg si eu cu ce te ocupi!”. Daca acesti prieteni au reusit sa treaca, folosindu-se de aceste documentare, de frica de stiinta (un lucru inbucurator de altfel) , ei nu au reusit de fapt sa realizeze ca tot ce este in acel documentar este de fapt un frumos trompe-l’œil.

Pe de alta parte ma intreb cum persoane care au urmat un liceu pot cadea in asemenea capcana. Sa fie acesta nivelul de cunoastere stiintifica generala in Romania zilelor noastre?
O alta intrebare pentru cei care se ocupa cu popularizarea stiintei este: “ce avem de invatat de la aceste filme?”. Oare noi, oamenii de stiinta, unde gresim cand incercam sa facem aceasta comunicare?

Destine in scoala

Ieri am participat la o discutie pornita de Emil Stoica despre educatie. Au fost aruncate idei multe despre cresterea performantei in sistemul de invatamant romanesc, cum s-ar putea face acest lucru, de ce o marire cu 50% a salariilor ar fi un lucru bun sau rau, s.a.m.d.

Ceea ce cred ca lipseste in discutiile despre scoala si educatie este dimensiunea personala a problemelor. Sa nu uitam ca scoala are o dimensiune atat sociala/socialista (de aducere la un numitor comun cunostiintele unei populatii ) dar si o dimensiune liberal/creativa (de a incuraja si stimula inteligenta creativa si excelenta in domenii tehnice). Ori de cele mai multe ori aceste doua laturi se unesc in niste rapoarte extremiste : unele fiind pur statistice, altele pur calitative. Cam in acelasi ton este si discutia la nivelul societatii : se vorbeste de gradul de promovare a Bacalaureatului sau de olimpici, si extrem de putin despre ceea ce se intampla intre cele doua extreme.

Pe de alta parte mediul educational este unul extrem de dur si cunostiintele legate de psihologie lipsesc de foarte multe ori. Discutia cu majoritatea elevilor/studentiilor este unal de tip negativ in care mai tot timpul ti se spune ce nu ai reusit sa faci, cu praguri nu tocmai explicit descrise si care de multe ori se si misca indepartandu-se permanent. In acelasi mediu profesorul este cel care se poate atasa sau nu fata de studenti. In cazul in care esti o persoana care se implica este imposibil sa nu te simti si atasat fata de elevii tai. Un succes al lor este si succesul tau, esecul lor este si esecul tau. Si totusi modul in care este organizat invatamantul, recompensele pentru succes sunt dezechilibrate fata de “recompensele” pentru un insucces. Insuccesele sunt de cele mai multe ori taxate social, dar nu intr-un mod normal. Aceasta duce la fenomenul urmarii cursurilor universitare ( de pilda ) nu fiindca elevul/ studentul isi doreste acest lucru ci fiindca este oarecum impins de familie, cunoscuti, etc in a face acest lucru.

La un moment graitor in acest sens am asistat saptamana trecuta la festivitatea de absolvire a cursurilor universitare la Universitatre Radboud a studentilor de la nivelul licenta, Facultatea de stiinte. Mai bine dintre studentii absolventi mi-au fost studenti in diverse sesiuni de exercitii. Unii s-au implicat mai mult, altii mai putin. Discursul de absolvire al unei studente a fost insa izbitor, ea marturisind ca inca din liceu si-a dorit sa faca stiinte exacte, ca e bucuroasa ca a terminat facultatea la termen, ca i-a facut placere sa invete atatea lucruri despre stiinta, ca a intalnit oameni interesanti dar ca mediul in care a lucrat nu i-a produs decat suferinta si ca ea nu poate continuua pe aceasta cale. Ea a ales sa faca altceva din cauza acestui lucru. Si aceasta persoana nu era o persoana cu probleme, fiind situata destul de confortabil in prima jumatate valorica a studentimii de aici.

Deci iata ca exista situatii in care desi sistemul si-a dus pana la capat menirea (producerea unui absolvent) acelasi sistem s-a comportant destructiv participand la o selectie nu pe baza abilitatilor intelectuale si prin excluderea sociala/emotionala a unei persoane. Tara care v-a descoperi sistemul de invatamant, care se va dovedi constructiv, incurajand creativitatea si incurajator in procesul de predare, deconstructiv ( in sensul de evaluare locala si punctuala a candidatului ) , obiectiv si ca baza consultativa pentru evaluat in procesul de evaluare, aceasta tara va fi foarte fericita in viitor.

Pana atunci ( din pacate ) defilam cu ce avem, torturam pe cine putem si scapa cine poate, cu sau fara sechele.

Plesu o comite din nou !!!

In ultima Dilema Andrei Plesu scrie cu umor si cu un simt foarte fin de observatie despre zgomot. Va recomand articolul. Un pasaj mic mai jos:

Bucureşteanul de azi e suveran. Se simte bine. Se plimbă prin tîrg ca printr-o ogradă de uz privat: rage, ambreiază viril, înjură, se lăfăie, euforic, într-o mare de decibeli. Cei încă „neadaptaţi“ trebuie să se resemneze: să asculte „în direct“ manelele care explodează din cîte o bronzată maşină decapotabilă, să mănînce auzind, de la masa vecină, vreun manager harnic care distribuie ordine prin telefonul mobil, face goange amantei şi spune bancuri amicilor de departe, să se trezească dis-de-dimineaţă în ţipuriturile vesele ale celor care vin la slujbă devreme şi sînt loviţi de o volubilitate isterică. N-ai voie să te superi. E libertate. E democraţie. S-a terminat cu elitismul şi cu fasoanele.[D.V. nr.231]

Cine face zgomot? Personaje ca cel din clipul de mai jos. Si multe, multe altele.