Tag Archives: Romania

Despre acei ei … dar si despre noi

Cine sunt ei ? Nici eu nu stiu prea bine. Dar i-am inalnit in doua situatii cat se poate de diferite.

I-am intalnit in interviul acordat de Pacepa doamnei Hossu-Longin. Ei erau cuplul prezidentia si aparatul din jurul lor. Ei erau cei care ii conduceau pe romanii de rand, ii obligau si constrangeau la viata de turma. Din cauza lor lumea se ascundea, incerca sa fuga, se evadeze.

A doua oara i-am intalnit in discutiile cu prietenii din Romania. Ei sunt cei care fura impozitele. Ei sunt cei care fac aranjamente financiare. Ei sunt cei pe langa care incerci sa traiesti fara sa ii deranjezi. Din cauza lor lumea face orice sa nu plateasca impozitele, sa eludeze, sa se descurce.

Ce ma uimeste si ma socheaza e ca in 20 de ani romanii ca si societate par sa ii fi schimbat pe ei cu ei. Sunt ei aceeasi ei ? Nu sunt diferiti! E mai bine ? E mai rau? Depinde cine raspunde la intrebare. Insa ce a dainuit si a ramas e ideea de neputinta, de destin implacabil, de acceptare resemnata a realitatii. Romanul nu realizeaza ca are un cuvant de spus in ceea ce se intampla, el inca e prizonierul Romaniei lor. De aici si prezenta scazuta la vot, si sictirul, si toata acreala si toata disperarea.

Ma intreb cand ne vom identifica cu conducatorii. Cand vom simti cat de cat ca suntem condusi de noi si nu de ei ?

Cand nu mai ai nici o dilema…

se face ca ajungi in Dilema Veche.

In Dilema Veche din data de 7 Iunie 2009 Lucian Mandruta publica un articol cu titlul “De ce nu mai am nici o dilemă”. Din acest articol citez doua fragmente. Articolul complet il puteti urmarind link-ul de mai sus.

Vine o vreme cînd începi să te uiţi în retrovizor mai des decît priveşti înainte: ce naiba am făcut de-am ajuns aici? Ăsta e drumul?

Ce-am mai pierdut de cînd scriu la Dilema? Sentimentul că poţi face ceva. Lucrurile de care ne plîngem cu toţii (eu din 1999, uite, fac zece ani) sînt tot acolo, numai că azi primesc premii. De popularitate, de obicei în bani, de multe ori în stimă publică. Ţine pe cineva sus zece ani şi lumea crede că e înalt: asta s-a întîmplat cu mitocănia, cu impostura. Cu absolventul de şcoală de meserii care astăzi se pricepe la toate meseriile. Cu fetişcana care s-a jucat zece ani în spatele blocului şi azi e înăuntru, în toate televizoarele.

Ultimul paragraf si ultima intrebare din acest articol m-a marcat:

În ultimii zece ani, m-am pierdut pe mine. Identitatea: decreţel. Sexul: masculin. Cetăţenia: română. Întrebarea la care nu pot să mai răspund: Cine eşti?

Acel “Cine esti?” mi-a ramas in cap si imi zgaria circumvolutiunile. M-am hotarat sa ii dau raspunsul, din punctul meu de univers, lui Lucian Mandruta.

Raspunsul meu a aparut in Dilema Veche din 28 Iunie 2008 la sectiunea corespondenta. Din raspunsul meu citez doar urmatorul fragment (probabil cel mai pesimit lucru pe care l-am scris vreodata si pe care il simt de multe ori):

Sînt pierdut între ţări. Sînt pierdut între culturi. România, pe care o ştiam eu, a îngheţat în trecut, şi eu nu o mai înţeleg. Mai am cîteva dileme… mă întreb pînă cînd. În curînd, o să iau şi România aşa cum am luat China cînd am vizitat-o. O să o iau ca atare fără să mă întreb de ce, fără să mă revolt la absolut nimic. O să constat sec ca o ştire a BBC-ului noua situaţie şi o să-mi trăiesc viaţa într-o valiză imensă, ca un fel de iceberg pe marea culturilor. Nici eu nu ştiu cine sînt.

Later edit cu scrisoarea completa

Lucian ANCU
„De ce nu mai am nici o dilemă”

Dragă Lucian (sper că îmi permiţi), îţi scriu ca răspuns la articolul care a apărut în Dilema veche. E un articol – sper să nu exagerez – cutremurător, poate mai ales pentru o persoană ca mine. S-ar putea spune că sîntem atît de diferiţi, şi totuşi… Similarităţile s-ar putea opri la numele pe care amîndoi îl purtăm, dar nu e tocmai aşa. Sînt mai tînăr decît tine, ne despart mai bine de zece ani. Lumea prin care am trecut eu e total diferită de cea prin care ai trecut tu. Şi totuşi…

Sînt fizician şi am ales (mai mult forţat de dragostea pentru studiu) să plec din România. Sînt plecat mai mult sau mai puţin de şase ani. Ai putea spune că sînt fericit, că îmi urmez visul şi aşa mai departe. Şi totuşi… În fiecare an îmi dau seama că eu cresc, mă dezvolt şi ţara din care am plecat rămîne împietrită în obiceiurile ei bune sau proaste, tradiţionale sau nu. Această împietrire o văd de fiecare dată în ochii prietenilor mei, împietriţi şi ei odată cu locul în care trăiesc. Din păcate, mai văd şi cum se amăgesc că cei patru pereţi ai cutiei de chibrituri, pentru care s-au angajat la plată o viaţă întreagă, înseamnă normalitate şi în sfîrşit o casă. Mă uit la ei şi nu înţeleg cînd îmi spun că nu acceptă un job în afară din cauza familiei, a apartamentului cu chirie pe care abia l-au luat, a prietenilor. Aceste noţiuni nu mai există pentru mine…

Viaţa mea pînă acum doi ani a fost într-o valiză. Germania, Olanda, SUA… patru ani şi o valiză. Am cunoscut oameni, am fost prieten cu unii dintre ei… dar mai devreme sau mai tîrziu eu sau ei ne luam valiza şi plecam mai departe pe drumul nostru. Acum doi ani, m-am mutat dintr-o valiză într-o cameră. A fost prima dată cînd am avut patul meu şi atunci am înţeles cît de tare lumea se ataşează de lucrurile din jur. Cîteodată mă întreb dacă, ataşîndu-ne de lucruri şi de oameni noi, nu devenim ei. În anii ăştia, am învăţat că nu sînt german, nici american, nici olandez… şi ştiu că urmează să îmi dau seama că nu sînt nici elveţian, nici francez. Cel mai grav e că nu mai sînt nici român. Da… nu mai sînt român căci de fiecare dată cînd dau prin România mi se spune că trebuie să îmi las gărgăunii în străinătate. Să nu cer restul la casă căci nu se cade, să îi fac loc pe şosea şmecherului care îmi dă flash-uri din spate din cauză că eu sînt într-o maşină mai slabă şi mai ieftină decît a lui (deşi conduc în sat la limita de viteză şi în zona cu linie continuă… am fost învăţat că nu contează), să nu ceri bon, să nu ceri lumii să stea departe de tine la bancomat sau la casa de bilete ş.a.m.d. Deci nu mai simt că sînt român căci se pare că, deşi m-am născut şi am trăit în această ţară, am uitat toate aceste obiceiuri pămînteşti. Cireaşa de pe tort e cînd mă plîng de ce văd că se întîmplă în ţară şi primesc răspunsul: „Auzi, nu te mai plînge că tu nu trebuie să trăieşti aici!“.

Sînt pierdut între ţări. Sînt pierdut între culturi. România, pe care o ştiam eu, a îngheţat în trecut, şi eu nu o mai înţeleg. Mai am cîteva dileme… mă întreb pînă cînd. În curînd, o să iau şi România aşa cum am luat China cînd am vizitat-o. O să o iau ca atare fără să mă întreb de ce, fără să mă revolt la absolut nimic. O să constat sec ca o ştire a BBC-ului noua situaţie şi o să-mi trăiesc viaţa într-o valiză imensă, ca un fel de iceberg pe marea culturilor. Nici eu nu ştiu cine sînt. Probabil că am ajuns să fiu un fel de nomad, probabil că ăsta e viitorul lumii. Mă opresc aici înainte de a da într-un pesimism şi mai exagerat. Pesemne nu te aşteptai să primeşti scrisori de la cineva despre care probabil crezi că e încă la începutul vieţii.

Toate cele bune,

Lucian ANCU
lucian.ancu@gmail.com
Radboud University Nijmegen

O minune de unde ma asteptam cel mai putin

Desi o consider pe Ecaterina Andronescu ca fiind una din persoanele cele mai putin potrivite pentru postul de ministru al educatiei, sustin in totalitate decizia luata de a verifica acordarea diplomelor de catre unele universitati particulare. Se pare ca in urma deciziei aproximativ 100000 de diplome au fost sau vor fi declarate nule, o groaza de sectii ale Universitatii Spriru Haret nu vor organiza examen de admitere, etc.
Astazi mai multe situri au dat ca sigur faptul ca in sedinta de luni a PSD se va propune ridicarea sustinerii parlamentare a Ecaterinei Andronescu pentru neconsultarea cu partidul in luarea deciziei referitoare la verificarea diplomelor universitare. Desi acest tip de actiuni sunt la ordinul zilei in Romania nu pot sa nu ma declar socat si scarbit de asemenea atitudine din urmatoarele motive:

  • Cu toate punctele slabe Ecaterina Andronescu este profesor universitar, rector suspendat al Universitatii Politehnice, a fost directoare colegiului rectorilor universitari din Romania. Orice s-ar spune a luat o decizie intr-o problema pe care in mod sigur ii e familiara si o intelege sub toate aspectele ei.
  • Pentru unul din cele mai mari partide din Romania care trebuie sa aleaga intre a sustine o decizie dura, de adevarata reforma si impunere a standardelor educationale in Romania si a pierde un anumit spectru de alegatori si simpatizanti, alegerea e simpla. Aceasta e a-si pastra cu orice pret electoratul chiar cu pretul mazilirii unui membru important.

    • Bineinteles ca problema e mult mai complexa. Se pune intrebarea cati dintre membrii PSD sunt profesori la USH. Probabil Andronescu a facut greseala de a gandi din perspectiva politehnista si probabil putini profesori politehnisti sunt profesori la private. Insa cand vine vorba de domenii ca dreptul, economia … situatia e cu totul alta. Probabil prin aceasta decizie Antonescu a atacat veniturile unei mari parti din membri PSD.

    Alta chestiune ce iese la suprafata este aceea a ministrului ca simplu executant. Si nu executant al coalitiei si programului de guvernare, ci executant al unui singur partid. Nu stiu cum gandesc altii dar pentru mine asta suna a dictatura.

    O ultima chestiune care probabil e in substrat e ca numai intr-o criza aceste decizii sunt absolut necesare. Pentru ca in acelasi timp sa se pastreze ocupatie sistemul educational de stat si sa se asigure finantare venita de la categoria studentilor cu plata, masuri ca ceea de mai sus au efectul dorit.

    Sunt curios ce se va intampla luni. In cazul acestei situatii exceptionale ma declar pe acest punct (al reverificarii acreditarilor universitatilor private si de stat) ma declar un sustinator al Ecaterinei Andronescu si sincer sper sa puna in aplicare pana la capat aceasta decizie.

    Later Edit (19 Iulie 2009): O voce care a lipsit cu desavarsire pana acum in aceasta problema este a societatii civile. De exemplu CUC a ramas tacut! De ce?

    Cicluri istorice si societatea civila

    In mai anul trecut scriam un articol destul de maricel in care incercam sa argumentez ca in Romania societatea civila nu mai exista. Cu titlul Societatea civica romana in coma profunda! articolul era un semnal de alarma la primul raport CUC referitor la proiectul Universitati Curate.

    Atunci ca si acum reprosez societatii civile romane faptul ca nu mai este o voce verticala, ci in decursul tratativelor si conferintelor cu clasa politica romaneasca, aceasta societate civila, care initial a fost revolutionara, s-a perimat intr-o corcitura incovoiata, care de multe ori incearca sa isi justifice prezenta.

    In filosofia istoriei Giambattista Vico in Scienza Nuova a lansat ideea (cred eu corecta) a dezvoltarii civilizatiilor in trei cicluri : divin , eroic si uman. O civilizatie creste din stadiul incipient divin pana la maximum pe care il poate atinge (eroic) ca apoi sa se prabuseasca in stadiul uman.

    Cum societatea civila nu e iertata de plugul timpului si aceasta se supune acestor cicluri. Si acest fenomen se vede foarte bine in Romania de astazi in care dupa o perioada eroica, in care societatea civila a reusit sa mobilizeze societatea in ansamblu in delimitarea fata de trecutul comunist si o aliniera la principiile democratice ale societatiilor moderne, ne aflam intr-o perioada umana in care insusi societatea civila priveste in urma la epoca ei glorioasa. Dar privind in urma uita ca nu mai este ceea ce era, ca nu mai are verticalitatea si spiritul justitiar care obisnuia sa il aiba. Extremismul revolutionar s-a transformat incet in decursul anilor in chemari la negocieri si promovarea nu a binelui absolut ci a raului cel mai mic. (Va recomand articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche din 05 Iulie 2009 cu titlul “Una, alta”… in care se discuta problema alegerii raului cel mai mic)

    Si venind sa imi confirme aceasta idee de cicluri in societatea civila e un paragraf dintr-o carte care mi-a cazut mai mult din intamplare in mana saptamana trecuta. “Opiniile sincere si pernicioase ale unui rau patrit” de Nicolae Iorga este o nestemata istorica si as spune o lectura obligatorie pentru cel interesat de Romania de astazi. Iata in aceasta carte opinia lui Iorga asupra Junimii din anul 1900.

    Timp de vreo douazeci de ani, junimistii, deveniti mai tarziu un important grup politic, au stapanit situatia literara din tara. Cauza lor triumfase definitiv: directia lor intelectuala era urmata, scriitorii lor erau imitati, limba si chiar ortografia lor erau adaptate.[….]

    Apoi junimistii imbatranira; ei isi crezura prea devreme implinita misiunea cand mai erau atatea de facut… Luati de politica, de grijile vietii practice, ei dezertara unul dupa altul. Moartea venind, le rari randurile. Multi, desigur dezgustati, parasira meseria literara, care nu era decat o lunga predica in desert.[op.cit. p121-122; Ed. Humanitas 2008]

    Izbitor! Izbitoare pana si perioada de 20 de ani! Eu nu vad inlocuitorul “Junimii” societatii civile actuale.

    E criza generala, moncher!

    Calatorind cu TAROM

    A locui mai multi ani in state nordice, si mai ales in Olanda protestanta, isi pune amprenta asupra modului in care vezi lumea.

    Asa s-a intamplat si in ultima mea calatorie in Romania. Multe am vazut, astazi vreau sa vorbesc doar despre zborul cu TAROM si tot ceea ce inseamna un zbor de la Amsterdam la Bucuresti. De cativa ani buni zbor intre aceste doua orase de doua ori pe an. De obicei zbor cu KLM, de data asta am zburat cu TAROM. Decizia de a zbura cu TAROM a fost una financiara. TAROM a facut ceea ce probabil trebuia sa faca de mai mult timp si a lansat niste oferte foarte atragatoare. Aceste oferte au facut ca si KLM sa isi scada foarte mult pretul biletelor pe destinatia Amsterdam – Bucuresti.

    Prima impresia asupra echipajului si aparatelor de zbor am avut-o la imbarcare pe Schiphol. Zborurile sunt operate cu avionele Boeing 737-300 cu 10 locuri business si 114 locuri economy. Ocuparea a fost din cate mi-am dat eu seama in cele doua zboruri in jur de 50-60%. Aeronavele cu care am calatorit (desi in aceasi configuratie au fost doua aparate diferite. Nu retin decat numele celei de la intoarcerea in Olanda: Hunedoara).

    Ambele aeronave sunt echipate, as spune eu, inspre categoria lux oferind servicii specifice unor zboruri de mediu si lung parcurs. Astfel aeronavele erau echipate cu monitoare situate pe tavanul culoarului, sistem audio cu control la fiecare scaun, scaune de categorie superioara celor vazute pe alte aeronave efectuand zboruri in Europa. Beneficiul unui scaun confortabil e de inteles dar faptul ca TAROM a optat pentru echiparea aeronavelor cu echipamente video-audio de asemenea nivel este de neinteles. Prin aceasta optiune, contrara tendintelor din piata, creste costul de operare al zborurilor. De exemplu doar impartirea de casti audio la bord creste probabil pretul unui bilet de avion cu 1-3 euro (daca nu mai mult).

    Constrast cu aparatele a facut mancarea oferita la bord. Daca mai toate companiile ofer un sandwich la calatoria in Europa, TAROM ofera mancare gatita. Initial am spus, foarte bine, TAROM vrea sa se impuna ca si o companie low price – high quality, o companie care mai crede in mirajul aviatiei de alta data si doreste sa pastreze vie acesta lume mirifica. Lumea mirifica a tinut pana cand am gustat preparatele. Si la dus si la intors am avut parte de pui in ceva sos de tomate cu oregano cu pireu de cartofi (dus) si orez (intors). Puiul era sec , pireul se rupea ca un aluat, si ambelor garnituri le lipsea orice urma de condimente. Acesta este un exemplu clasic de intentie buna care se sfarseste rau. Nu am nici o indoiala ca acest tip de catering este mai scump si mai greu de servit decat niste sandwich-uri facute cu grija si servite reci. Pana la urma vorbim de o calatorie de 3 ore, nu mai mult!

    Echipajului de bord nu am ce sa-i reprosez. Totul a fost cel putin la acelasi nivel cu orice alta companie cu care am zburat. Pilotii TAROM mi-au dat impresia ca vin dinspre domeniul militar. Mi s-a parut ca toate manevrele erau facute mai brusc , mai rapid decat pe alte linii aeriene. Unii s-ar putea sa spuna mai sportiv. Mi s-a parut ca acest fel de a pilota dauneaza confortului la bord si ma gandesc (facand comparatia cu automobilele) ca si uzura aparatelor e mai accentuata. Oricum scolile de pilotaj sunt diferite de la o tara la alta. In orice caz as vrea sa nu se inteleaga ca pilotii sunt prost pregatiti, pur si simplu este vorba de un stil de a pilota un avion, lucru ce sper ca nu are nici o legatura cu siguranta zborului.

    Un alt lucru care m-a frapat a fost ca la bord am gasit doua reviste. Nu le mai tin minte numele dar a avea doua reviste mi se pare redundant. Mai bine una singura si mai des, avand in vedere ca ambele reviste aveau aparitia de 4 ori pe an.

    Un lucru pe care l-am vazut si nu pot sa il inteleg este faptul ca echipajul ramane la Amsterdam peste noapte. Sau cel putin eu asa am avut impresia. Avand in vedere ca exista un singur zbor intr-o directie pe zi al TAROM si durata de zbor este de aproximativ 3 ore pe directie, nu inteleg necesitatea ca echipajul sa ramana peste noapte in Amsterdam. Poate exista alte motive intemeiate.

    In concluzie doua zboruri cu TAROM m-au lamurit de ce aceasta companie are probleme asa de mari de adaptare la piata actuala. Am simtit ca se doreste a fi o companie high-class insa fara a se gandi daca are rost sa faca acest lucru. Pana una alta acum imi pot imagina preturile imense la biletele TAROM ca fiind o combinatie a costurilor mai mari si eficacitatii scazute a companiei. Insa nu trebuie uitat ca in a alege intre compania A sau B la un zbor de la C la D chiar si 10 euro conteaza pentru cel care cumpara biletul in primul rand. Calitatea mai buna incepe sa conteze la acelasi pret. Si calitatea inseamna calitate faptica nu doar scriptica.