Author Archives: Lucian

La fel ca un personaj picaresc, de ficare data cand scot nasul din coconul numit casa parintilor, aventura ma intampina cu bratele deschise.

Era o zi de marti si cele trei ceasuri rele bag de seama ca nu trecusera in momentul in care eu paseam pragul casei. Am luat-o la picior pana in centru unde aveam ceva treburi de rezolvat. Agenda zilei nu era incarcata si se anunta o calatorie frumoasa. Ningea ca in basme in orasul de la poalele muntiilor, nasul incepuse sa-mi fie piscat de frig, iar ochelarii acoperiti de nea.

Dupa jumatate de ora ajung si in centru si incep operatiunea “Tabloul intai” , piesa ce s-a dovedit a nu fi intr-un singur act.  Actiunea era un mizilic, trebuia sa printez o poza si sa-i gasesc o rama. M-am dus, cu mintea bolnava de occidentalism in centru sa printez poza. Am dat peste un atelier care mi-a scos respectiva poza o data arsa, o data neagra. Media era exact cum mi-am imaginat eu poza.  Totusi un merit a avut acest magazin caci am gasit rama cautata. Un sfert de ceas mai tarziu am plecat din celebrul laborator foto cu doua rateuri in medie corecte si platite din buzunarul meu plus una bucata rama.

De acolo am mers la casieria teatrului. Nu ca sa printez poze ci ca sa iau belete. Stimata doamna casierita m-o fi crezut extraterestru vazanduma cu ochelarii aburiti (in mana) chiorandu-ma la programul de spectacole. Am cerut dupa principiu cate unul din fiecare.  Putin contrariata de principiul “cate unul” casierita mi-a inmanat cele doua bilete. Si apoi, mai ca a cazut de pe scaun cand am intrebat saptamana viitoare ce spectacole se joaca. Dupa reasezarea pe scaun si o remarca mai mult catre sine “Da vrei sa cumperi cate un bilet pentru tot anul?!?” (cu un accent puternic pe “un”) m-a informat politicos ca ea nu are programul decat pana la sfarsitul saptamanii.

De acolo am luat-o spre casa, ocolind ca sa mai trec pe la un laborator foto. La a doua incercare am avut noroc si am reusit sa obitin si poza respectiva. Cu pozele in buzunar (mai pricis in rucsac) am ajuns fericit acasa.  Acum stau acasa , la caldura,  bucurandu-ma de poza si rama si asteptand cu infrigurare programul pe saptamana viitoare a teatrului din oraselul de la poalele muntilor.

O sa las niste cantece sa vorbeasca pentru mine:

De Vineri pana astazi am avut 3 activitati culturale. Doua seri de teatru si un film. Toate productii romanesti caci altele nu ma intereseaza cand ma aflu in Romania.

Vineri: Forma Lucrurilor Teatrul Sica Alexandrescu, Brasov. Prima piesa de teatru pe care am vazut-o dupa mai bine de 4 ani. Piesa de teatru este una interesanta care pune in discutie ideea de om ca material in care se poate construi o opera de arta. Piesa mi s-a parut ca a inceput incet, plictisitor, neconvingator insa dupa jumatate de ora am intrat in sfera ei. Probabil am simtit acest lucru din cauza ca nu mai sunt obisnuit cu forma teatrala. Mi-a placut foarte mult jocul actorului care l-a jucat pe Phil. M-a deranjat sexualitatea de natura ieftina bagata in piesa de teatru si imbratisarile si pupaturile spectatorilor. Scenografia si folosirea videoproiectorului mi-a placut. Am ramas socat de modul deplorabil in care arata Teatrul Sica Alexandrescu. Imi e greu sa cred ca fata de singura (din cate stiu eu!) institutie teatrala din Brasov exista o indiferenta aproape totala.

Duminica: Ultima Ora Teatrul Sica Alexandrescu, Brasov. Intamplarea face sa fi ascultat aceasta piesa in ultima luna de doua ori pe eteatru.ro. Mi-a placut sa vad o punere in scena intr-un cadrul actualizat subiectul. Sebastian cu aceasta piesa e mereu actual (cam cum e si Caragiale un permanent actual). Aceeasi hiba ca in spectacolul anterior cu sexualitatea ieftina. Acelasi tip de spectatori. Scenografia si in cazul acestei piese merita mentionata. La acest spectacol nu pot sa zic ca am remarcat un actor anume. A fost un joc decent de la un capat la celalalt, un spectacol bun fara a fi exceptional.

Marti: Aventuri din epoca de aur -2 Cinematograf aiurea in Brasov cu globuri de discoteca. Lumina proiectorului lovea in aceste globuri si arunca puncte de lumina in sala. Panza ecranului sifonata si a durat ceva timp sa ma obisnuiesc cu ea in timpul filmului. Primele doua scene ale filmului au fost decente. A treia a distrus insa tot! In primele doua scene reconstructia istorica a fost perfecta. Nu am putut observa decat un borcan de plastic de mustar care poate exista sau nu exista inainte de ’89. Eu tin minte paharele de sticla in care era livrat mustarul. In ultima scena insa toata reconstructia istorica a fost ignorata total. Am vazut sticle de cola de plastic de 2L, am vazut numere de masina de tip actual, am vazut bere la cutii metalice. In plus si un microfon uitat in cadru in timpul unei secvente destul de lungi. Personal aceasta a treia scena mi-a lasat impresia de fusereala si lucru facut de mantuiala.

Da, recunosc am luat o teapa mare cat speranta mea de mai bine. Crezusem cu tarie ca propunerea pentru Ministerul Educatiei va ramane in continuare dl. Funeriu. Gandeam in stupiditatea mea de tanar ca aceasta persoana o data aflata in postura de ministru al educatiei va reusi sa aplice niste reforme reale si absolut necesare. Fiind o persoana cu background solid in cercetare simteam ca una din prioritatile portufoliului sau ar fi fost conectarea cercetarii la educatie, si prin aceasta cresterea continuua a sistemului educatational romanesc. Din pacate el nu a prins nici macar lista de propuneri.

Am ramas masca cand am vazut ca propunerea pentru portofoliu educatiei este Catalin Croitoru. Cred ca un fost sindicalist este persoana ceea mai nepotrivita pentru a lua fraiele acestui minister. Simt cum pe toata durata mandatului se va produce o mare inghetare a situatiei din educatie.  M-am uita la activitatea in parlament a domnului Croitoru.  Am fost uimit sa vad ca nu a avut nici o propunere legislativa in domeniul educatiei si nici o luare de cuvant in plen! Probabil acesta decizie a fost pentru linistea anumitor persoane.

Am vazut ca dl. Funeriu a ales sa nu comenteze aceasta propunere. 

Eu personal imi doresc ca acest guvern sa nu treaca. Daca fabricile de diplome nu au fost oprite de Andronescu, Croitoru nu are nici o sansa. Pentru mine e un motiv suficient pentru picarea guvernului.

E ora noua dimineata.  Rapidul 831 Bucuresti – Brasov alearga grabit in marea alba de zapada a campiei romanesti. La ora aceasta trenul se apropie de Ploiesti iar eu ma apropii din nou de temperatura normala de 36.5 grade Celsius masurate sub limba.  De vina pentru recapatarea temperaturii normale este schimbul de loc si vagon pe care tocmai l-am efectuat. (Later edit: Bineinteles ca prizele din vagonul cu caldura nu functioneaza. Principiul trebuie sa fie: “ori, ori” in nici un caz “si,si”.)

Vagonul 21, era probabil destinat adolescentilor inflacarati. Temperatura in acel vagon ultra-modern era puternic conditionata de temperatura de afara. Temperatura cu liniuta in fata. Frig bogna si calatori infofoliti. Doua vagoane mai la sud spre capitala spatiu amplu, cate un calator presarat pe ici pe colo si caldura la norme europene.

Incerc sa imi aduc aminte ce am facut ieri. Prima data am picat cu putina intarziere intr-o celebra cafenea din Bucuresti. Chelnerul m-a salutat cu un “Salutare sefule” atat de calduros si prietenos incat m-am chiorat la el, incercand sa-mi aduc aminte de unde il cunosc.  Bineinteles ca nu il stiam, dar cred ca incerca sa le impresioneze pe comesenele mele punandu-se intr-o pozitie de inferioritate.  Dupa o cafea am picat la un seminar de doua ore. Cel mai pregnant imi amintesc banca incredibil de incomoda si fluturasul asimetric desenat de colega de suferinta aflata in dreapta mea.  Se prea poate ca povestea conferentiarului sa fi fost interesanta, pentru mine suferinta provocata de posteriorul subsemnatului  la intalnirea cu suprafata moale de fotoliu a lemnului in ceea mai pura stare o traiam la aceeasi intensitate emotionala ca si ceea provocata de ultima telenovela sud-americana. Imi pare rau ca nu va povestesc si despre fluturas. Nu am talent de critic de arta! Cum am mai spus era asimetric si  aducea stilistic a Klimt si Mondrian.

Apoi a urmat cina intr-o companie de exceptie. Cina la un restaurant pescaresc.  Si fiind restaurant pescaresc a fost la fel de usor de gasit ca si un loc bun de pescuit pe o balta necunoscuta.  Iar cum locurile cu adevarat bune bune de pescuit sunt stiute doar de cativa initiati, la fel si acest restaurant se pare ca e cunoscut doar de gurmanzi. Gurmanzii eram bineinteles noi, unicii clienti sau poate guvizi din locanta cu pricina.  Serviciul a fost exceptional si m-am simtit din nou ca in zilele in care mergeam la peste. Daca atunci aveam un ajutor de nadejde in vre-un pici mai mic decat mine pe care il trimitea sa faca una alta dandu-i comenzi, localul ne-a pus la dispozitie o chelnerita. Si pentru a intari specificul pescaresc comanda pica la fel cum pica carasul in carlig la pescuitul in grup. Unii sunt mai norocosi sau iscusiti si prind carasul mai repede, la altii pescuitul are un rol pur terapeutic si carasul nu le pica nici intr-o saptamana.  Asa si la masa, unora le-a picat prada in carlig imediat ce au aruncat cu batul in balta. Eu am facut parte din grupul exclusivist care a reusit sa isi innoade toate unditele si cand, totusi in cele din urma, au reusit sa le scoata afara  jumatate din bancul de peste era in carligele lor.  La sfarsitul pescuitului chelnerita a facut un bilant iar noi am facut alt bilant. Bilantul chelneritei l-am platit noi, bilantul nostru nefiind contabil nu ni l-a platit nimeni.

Sper sa-i revad pe toti guvizii cat mai curand caci mi-s dragi. Dar dupa aceea sper sa merem sa ne ospatam la un restaurant cu specific taranesc.  Mancam si noi ce s-o gasi la curtea omului si sa lasam si pescuit, si vanatoare pe limba povestitorilor de profesie.