Scrisoare de mai jos a fost scrisa de Dl. Prof. Mircea Rusu ca raspuns la marturisirile studentilor lui aici.
Dragi prieteni,
Nu va dati seama ce emotionat am fost de cand a inceput acest proces de alegere a profesorului anului, dar ceea ce ati postat voi pe blog este aproape fara de cuvinte, adica nu am nici o replica. Ma gandesc si stiu in mod cert, ca m-am straduit sa fac cat mai bine si mai mult, si sa incerc sa va ajut in aceasta viata destul de grea si de zbuciumata, dar facand totul ca un lucru normal pentru mine – dimensiunea rezultata din ceea ce voi ati resimtit si spus, ma copleseste. Sincer, nu am cuvinte. Mi-e teama ca este prea mult. Probabil ca tot ce am facut a fost posibil si din cauza ca nu am facut-o pentru alt scop decat acesta, dar nu am realizat dimensiunea ei privita din afara. Sper sa raman cu capul pe picioare, sa nu mi se ridice nasul … si sper sa am posibilitatea ca in viitor sa pot continua – cat mai pot – aceasta activitate.
Ca sa ma intelegeti, o parte din motivatia mea vine si de la convingerea ca, daca putem sa ajutam cumva, atunci este mai mult decat o necesitate, este o obligatie. Si iata o poveste reala din viata mea cand am devenit constient de acest lucru:
Am avut nenumarate coordonari de lucrari de grad 1 la profesorii de fizica din tara si aceasta insemna conducere, discutie, finalizare, sustinere a lucrarii in fata clasei si a unei comisii din care faceam si eu parte la profesorii pe care i-am indrumat.
De mult de tot, chiar la inceputurile acestei activitati, am avut ocazia sa merg intr-un sat de munte, departe de orice localitate mare, la o scoala micuta, dificila din punct de vedere al conditiilor, dar unde “slujeau” niste profesori minunati. Dar asta este alta latura a problemei.
Ca sa ajungem acolo am fost adus cu o masina care a urcat din greu, si mult timp, si am ajuns in satuc. Era primavara, devreme, si era frig. La noi in masina era cald si bine. Uitandu-ma la peisaj am vazut casele, curtile, oamenii, copiii de acolo. Am vazut intr-o curte doi copii jucandu-se, si fiind imbracati sumar, cu piciorele goale, m-am infrigurat numai vazandu-i. Am avut atunci o revelatie: eu in masina, in calitate de “sef”, comisie, etc si ei acolo intr-un loc pierdut in munte.
Mi-am pus intrebarea:
“Daca eu as fi fost ca ei, acum as fi fost acum aici in masina?” Mai mult ca probabil ca nu. Atunci cum am ajuns eu aici? Si mi-am dat seama ca aportul meu la aceasta pozitie nu cred ca depasete 25%, caci datorez parintilor, profesorilor mei, societatii si celui de sus! Aportul meu este cred nu mai mult de 25%: efort, daruire, munca,….
Am intrat si sunt in acesta lume deci cu o extrem de mare datorie: sa fac atat cat pot, ca cei care nu au avut sansa mea sa aiba o sansa in plus fata de ce le harazeste soarta si timpul.
Am simtit, si nu am sa uit aceste lucru niciodata, si cred ca este o datorie morala si crestineasca, de a-i ajuta pe cei pe care-i putem ajuta. De a o face neconditionat si fara a considera ca meritam ceva pentru aceasta. Este doar o restituire a ceea ce si noi la randul nostru am primit din dragoste sau din imprejurari norocoase, dar care trebuie restituita si altora. Cuvantul cheie este dragostea si iubirea.
Acum nu multi ani am avut probleme foarte mari de sanatate, in care intrebarea vestita de “a fi sau a nu fi” era iminenta si nu un simplu scenariu filozofic. Am inteles dupa cele cateva zile de cumpana, ca cineva a venit si a spus “uite asta este ghemul tau de viata, si eu am foarfeca cu care se poate tai firul…”. Mi-am dat seama – pentru prima data – ca acest ghem este finit. Cat timp esti tanar, chiar daca filozofezi pe aceasta problema, ea ramane exterioara tie. Dar atunci am simtit-o din interior. Am inteles ca daca mai vreau sa mai fac ceva pe lumea aceasta, trebuie sa ma grabesc. Nu stiu cat timp mi-a mai ramas. Se pare ca acest optimism a functionat ca antidot si ca ragaz primit pentru finalizarea a ceea ce mai era de facut, caci m-am pus pe picioare si am zis ca nu sunt un bolnav si ca pot sa fac fata perfect treburilor. Si iata ca inca incerc sa fac fata, poate mai greu, dar …. nu ma las…
Exista cateva fraze pe care le-am gasit undeva intr-o nuvela de Richard Bach (autorul de exemplu a nuvelei “Pescarusul Jonathan”- Jonathan Livingston Seagull):
“- Doamne, cand imi voi termina misiunea pe acest Pamant?”
La care raspunsul a venit:
“- Cand vei muri”.
Asa ca aveti ce face si voi, pastrati si transmiteti stafeta, si nu uitati – cat timp traiti……..
Va multumesc pentru tot.
Cu drag,
Mircea
