Category Archives: Suflet de picatura

Introduceri

Sunt dupa 4 zile petrecute in cadrul conferintei Diaspora în cercetarea ştiinţifică şi învăţământul superior din România. Au fost niste zile exceptionale pe care le-am petrecut total paralel cu realitatea acestor zile. Personal am fost atata de adancit in problemele pe care le are cercetarea din Romania (in special fizica) incat grevele din Bucuresti, desi la cativa kilometri de locurile in care ma aflam, pareau a fi departe. Am trait, din nou, izolarea prin adancirea intr-o problema.

Personal cred ca zilele acestea sunt doar o “Introducere”. Cred ca in tot vacarmul si zgomotul de acum sunt cativa centrii de coerenta in care se schiteaza Romania de maine. Pana acum educatia si cercetarea Romaneasca s-au integrat formal (in ansamblu si nu vorbesc de acele cateva insule de excelenta!) mesajul pe care eu l-am auzit este ca a venit vremea ca aceasta integrare sa se produca de facto. In zilele urmatoare o sa revin cu cele 7 intrebari adresate de Daniel Funeriu cercetatorilor aflati in sala la sesiunea in plen a conferintei. Cred ca daca raspunsurile clare la aceste intrebari vor fi implementate aceasta implementare va deveni momentul de schimbare de paradigma la nivelul invatamantului si cercetarii si, prin propagare, la nivelul general al societatii.

Plenara acestei conferinte a fost vaduvita de o prezenta a politicienilor. Cu cateva exceptii. L-am remarcat pe Vasile Dancu prezent la unul dintre workshop-uri in calitate de sociolog. Acum seara, citeam primele 8 pagini din introducerea volumului “Patrie de unica folosinta” a carui autor este. Tot ceea ce pot sa spun este ca aceste 8 pagini sunt atat de percutante incat friica ceea mai mare pe care o am este sa nu fiu dezamagit de restul de 260 de pagini. Recomand oricui cele 8 pagini care se deschid cu un citat din Paler “Imi iubesc tara cand nu merg pe strada si cand nu ma uit la televizor”. Si in 8 pagini V. Dancu ataca in dimensiunea sociala ceea ce D. Funeriu ataca cu cele 7 intrebari in dimensiunea educationala.

Simt aceste zile ca o introducere, o introducere la ceea ce va urma. Primele impresii, dupa 4 zile de workshop, dupa 7 raspunsuri si dupa 8 pagini sunt ca urmeaza ceva bun. Se anunta acum revolutia de catifea care are sansa sa schimbe paradigme si sa aduca o transformare nu doar la fata ci mai ales in esenta.

Activitati de duminica

Cu cine ti-ar place sa-ti petreci duminica ? Sau sambata, sau orice alta zi din saptamana.  Da, e o leapsa! Leapsa pornita de mine !

De la inceput stabilim ca se exclud parintii, rudele si iubitii.

In cazul meu iata optiunile  in ordine aleatoare:

1) O  seara petrecuta cu Neagu Djuvara la un club diplomatic in Africa.  As vrea, la un pahar de coniac , sa-mi impartaseasca din trecutul lui de expat.  Chestiuni nescrise in “Amintiri din Pribegie”. (Cine e expat si nu a citit cartea asta i-o recomand cu caldura!)

2) O bere cu Plesu pe undeva prin Charlottenburg in Berlin.  Mi-ar place sa barfesc cu el lumea care trece pe strada. Discutia ar putea fi sumarizata sub titlul Comedii la portiile Brandenburg.  Dupa cateva beri cine stie ce am mai discuta, dar sunt sigur ca m-as simti bine.

3) O zi de pescuit undeva  in Amazon cu Jeremy Clarkson. Bineinteles ca ar arata ca o aventura din Top Gear. Si bineinteles ca el va spune cel putin o data “How hard can this be?!”

Nu uitati daca va place ideea sa lasati pe undeva un indiciu cu cine ati vrea sa va petreceti o zi!

O scrisoare care merita citita

Scrisoare de mai jos a fost scrisa de Dl. Prof. Mircea Rusu ca raspuns la marturisirile studentilor lui aici.

Dragi prieteni,
Nu va dati seama ce emotionat am fost de cand a inceput acest proces de alegere a profesorului anului, dar ceea ce ati postat voi pe blog este aproape fara de cuvinte, adica nu am nici o replica. Ma gandesc si stiu in mod cert, ca m-am straduit sa fac cat mai bine si mai mult, si sa incerc sa va ajut in aceasta viata destul de grea si de zbuciumata, dar facand totul ca un lucru normal pentru mine – dimensiunea rezultata din ceea ce voi ati resimtit si spus, ma copleseste. Sincer, nu am cuvinte. Mi-e teama ca este prea mult. Probabil ca tot ce am facut a fost posibil si din cauza ca nu am facut-o pentru alt scop decat acesta, dar nu am realizat dimensiunea ei privita din afara. Sper sa raman cu capul pe picioare, sa nu mi se ridice nasul … si sper sa am posibilitatea ca in viitor sa pot continua – cat mai pot – aceasta activitate.
Ca sa ma intelegeti, o parte din motivatia mea vine si de la convingerea ca, daca putem sa ajutam cumva, atunci este mai mult decat o necesitate, este o obligatie. Si iata o poveste reala din viata mea cand am devenit constient de acest lucru:

Am avut nenumarate coordonari de lucrari de grad 1 la profesorii de fizica din tara si aceasta insemna conducere, discutie, finalizare, sustinere a lucrarii in fata clasei si a unei comisii din care faceam si eu parte la profesorii pe care i-am indrumat.
De mult de tot, chiar la inceputurile acestei activitati, am avut ocazia sa merg intr-un sat de munte, departe de orice localitate mare, la o scoala micuta, dificila din punct de vedere al conditiilor, dar unde “slujeau” niste profesori minunati. Dar asta este alta latura a problemei.
Ca sa ajungem acolo am fost adus cu o masina care a urcat din greu, si mult timp, si am ajuns in satuc. Era primavara, devreme, si era frig. La noi in masina era cald si bine. Uitandu-ma la peisaj am vazut casele, curtile, oamenii, copiii de acolo. Am vazut intr-o curte doi copii jucandu-se, si fiind imbracati sumar, cu piciorele goale, m-am infrigurat numai vazandu-i. Am avut atunci o revelatie: eu in masina, in calitate de “sef”, comisie, etc si ei acolo intr-un loc pierdut in munte.
Mi-am pus intrebarea:
“Daca eu as fi fost ca ei, acum as fi fost acum aici in masina?” Mai mult ca probabil ca nu. Atunci cum am ajuns eu aici? Si mi-am dat seama ca aportul meu la aceasta pozitie nu cred ca depasete 25%, caci datorez parintilor, profesorilor mei, societatii si celui de sus! Aportul meu este cred nu mai mult de 25%: efort, daruire, munca,….
Am intrat si sunt in acesta lume deci cu o extrem de mare datorie: sa fac atat cat pot, ca cei care nu au avut sansa mea sa aiba o sansa in plus fata de ce le harazeste soarta si timpul.
Am simtit, si nu am sa uit aceste lucru niciodata, si cred ca este o datorie morala si crestineasca, de a-i ajuta pe cei pe care-i putem ajuta. De a o face neconditionat si fara a considera ca meritam ceva pentru aceasta. Este doar o restituire a ceea ce si noi la randul nostru am primit din dragoste sau din imprejurari norocoase, dar care trebuie restituita si altora. Cuvantul cheie este dragostea si iubirea.

Acum nu multi ani am avut probleme foarte mari de sanatate, in care intrebarea vestita de “a fi sau a nu fi” era iminenta si nu un simplu scenariu filozofic. Am inteles dupa cele cateva zile de cumpana, ca cineva a venit si a spus “uite asta este ghemul tau de viata, si eu am foarfeca cu care se poate tai firul…”. Mi-am dat seama – pentru prima data – ca acest ghem este finit. Cat timp esti tanar, chiar daca filozofezi pe aceasta problema, ea ramane exterioara tie. Dar atunci am simtit-o din interior. Am inteles ca daca mai vreau sa mai fac ceva pe lumea aceasta, trebuie sa ma grabesc. Nu stiu cat timp mi-a mai ramas. Se pare ca acest optimism a functionat ca antidot si ca ragaz primit pentru finalizarea a ceea ce mai era de facut, caci m-am pus pe picioare si am zis ca nu sunt un bolnav si ca pot sa fac fata perfect treburilor. Si iata ca inca incerc sa fac fata, poate mai greu, dar …. nu ma las…
Exista cateva fraze pe care le-am gasit undeva intr-o nuvela de Richard Bach (autorul de exemplu a nuvelei “Pescarusul Jonathan”- Jonathan Livingston Seagull):
“- Doamne, cand imi voi termina misiunea pe acest Pamant?”
La care raspunsul a venit:
“- Cand vei muri”.

Asa ca aveti ce face si voi, pastrati si transmiteti stafeta, si nu uitati – cat timp traiti……..

Va multumesc pentru tot.

Cu drag,
Mircea

Micile bucurii

Astazi voi vorbi despre cateva mici bucurii de zi cu zi. Le-am trait aproximativ in ultima saptamana.

1) Cartofi prajiti si piure. Nu am mai gatit asa ceva de ceva timp. Probabil mai bine de 3 ani de zile. A fost un exercitiu interesant si oricat de simple ar fi felurile aceste de mancare mi-au reactivat foarte multe amintiri.

2) Festivalul Bockbier si concert Rag and Bone. Cele doua lucruri s-au impretit foarte frumos iar muzica celor de la Rag and Bone a fost complementata perfect de berile Bock  si compania placuta. Singurul lucru pe care il pot impartasi cu voi e muzica celor de la Rag and Bone pe care o puteti asculta dand click pe poza de mai jos.

3) Fotografii. Dupa ceva timp am pus mana din nou pe aparatul foto. Cu ocazia unui eveniment la Afrikamuseum am facut cateva poze. Cele mai reusite (in opinia mea) le gasiti mai jos. Un click pe poze va duce la albumul complet.

4) Bucuria sa vad ca presiunea civica incepe sa invinga in anumite locuri. Exemplele sunt putine si rare. Frica de oameni ii face pe anumiti oameni politici (e un cuvant mare!) sa nu mai permita comentariile la blogurile pe care le au. Cred ca e primul semn al invingerii unor paiate.

5) Am uitat de faptul ca din cand in cand ma bucur de seri cum a fost aceasta de mai jos. Sunt cu adevarat norocos!!!